„T

obele noi să se pună în mişcare“

Portret Heinrich Zillich (1898 - 1988)[1]

Johann Böhm

Führer-ul nu cunoaşte decît luptă,
trudă şi grijă.
Noi vrem să-i luăm din povară partea,
pe care i-o putem lua.

Heinrich Zillich

La începutul anilor 20 ai secolului trecut spiritele receptive ale saşilor din Transilvania au încercat să formuleze norme noi, perspective mai profunde şi utopii inedite, care s-au reflectat curînd în conştiinţa publică. A fost încercarea de a se desprinde de şabloanele secolului 19, de a înţelege individul mai bine şi de a-i oferi o nouă conştiinţä politico-socială. În 1918, cu ocazia alipirii Transilvaniei la România, Consiliul Naţional român promite minorităţiilor naţionale şi etnice autonomie culturală[2], ceea ce a determinat Comisia centrală lărgită a saşilor din Transilvania să recunoască la 8 ianuarie 1919 unificarea cu statul român. Guvernul României neacceptînd însă nici un compromis în problema minorităţilor, ci continuînd dimpotrivă să practice o politică ostilă lor, a instaurat astfel o relaţie încordată cu minoritatea germană. Atitudinea scandaloasă a conducerii României a înstrăinat atît pe scriitorii cît şi pe jurnaliştii germani în pofida contactelor bune, pe care le avuseseră la începutul anilor 20 printre confraţii români.

Problemele social-economice provocate de reforma agrară din 1921, ca şi mărirea impozitului şcolar şi bisericesc, hotărîtă în cadrul celei de a 23-a Adunări generale a bisericii evangelice din România, din 7-18 noiembrie 1926[3], precum şi probleme organizatorice, cu care era confruntată conducerea minorităţii săseşti, au provocat în cadrul acesteia, pîna în 1918 o comunitate unită politic şi economic, formarea de grupări politice[4]. Criza de încredere a majorităţii saşilor din Transilvania vizibilă începînd cu 1926 a paralizat[5] în mare măsură activitatea comunităţii germane (Volksgemeinschaft). Revista Klingsor[6], redactată şi editată de Heinrich Zillich sesizează această relaţie încordată şi reacţionează faţă de problemele comunităţii, încercînd să le trezească saşilor conştiinţa politică şi să-i mobilizeze la o participare activă la viaţa socială şi politică. Conflictul dintre conducătorii comunităţii şi o parte din intelectualitatea tînără, adunată în jurul revistei Klingsor, a tulburat echilibrul şi imaginea unităţii germanilor din Transilvania.

Dacă Zillich şi alţi colaboratori ai revistei Klingsor au avut pînă în 1928 o poziţie critică faţă de ieşirile naţionaliste, această atitudine s-a schimbat total spre sfîrşitul anilor 20, odată cu înfiinţarea mişcarii naţional-socialiste de Autoajutorare (Selbsthilfebewegung) a lui Fritz Fabritius. Deoarece, după alegerile din decembrie 1928, schimbarea de guvern, prin care Partidul naţional-ţărănesc condus de Iuliu Maniu ajunge la putere, nu aduce minorităţiilor etnice drepturile politice, culturale şi economice sperate, intelectualii saşi din Transilvania cer atît de la reprezentanţii lor, cît şi de la guvernul român ameliorarea situaţiei minorităţii germane. Între concepţiile acelor intelectualii, care susţineau public mişcarea de Autoajutorare, şi aceia, care combăteau tonurile naţional-socialiste, apare o disensiune profundă, care va dura pînă la nivelarea grupului etnic german din România în 1941 prin conducătorul său Andreas Schmidt.[7]

Zillich, aprobînd mişcarea naţional-socialistă a lui Fabritius pe care o sprijinea activ, susţinea ca şi acesta, că nu este important, "ce se petrece la Bucureşti, ci ceea ce noi realizăm prin noi înşine..".[8] În acelaşi timp pretinde de la conducerea grupului etnic german exercitarea unei "politici" ofensive faţă de popor-naţiune.[9]

Dacă la sfîrşitul anilor 20 şi începutul anilor 30 naţional-socialiştii din jurul lui Fritz Fabritius nu erau luaţi în serios de cercurile conservatoare ale saşilor din Transilvania, situaţia s-a schimbat definitiv odată cu înfiinţarea de către Fabritius la 22 mai 1932 a Mişcării naţional-socialiste de Autoajutorare a germanilor din România (Nationalsozialistische Selbsthilfebewegung der Deutschen in Rumänien - NSDR), ca asociaţie de concentrare nazistă, cu scopul de a impulsiona integrarea organizată a întregii populaţii germane sub o ideologie unificatoare. Cu toată influenţa şi afluenţa crescîndă a mişcarii lui Fabritius, cercurile conservatoare erau încă de părere, avînd în parte dreptate, că pentru interesele germanilor trebuie intervenit direct în parlamentul român. Ele aveau însă destulă intuiţie politică, încît să-şi dea seama că această mişcare nazistă nu mai poate fi înlăturată din viaţa politică a minorităţii germane. Reflectînd tot mai clar protestul unei mari părţi a populaţiei germane împotriva politicii xenofobe a guvernului român, ea a reuşit să o mobilizeze împotriva vechii conduceri, chiar dacă folosea încă extrem demagogia NSDAP-ului[10]. Forţele conservatoare considerînd că în NSDR erau reprezentate în parte şi ideile lor, erau nevoite să recunoască necesitatea integrării acestei mişcări în lupta pentru ameliorarea intereselor politice şi economice ale minorităţii germane. După 1932 şi mai ales în 1933 în regiunile din România locuite de germani mişcarea lui Fabritius ocupa astfel un loc important, ceea ce naţionalistul Heinrich Zillich a înţeles prea bine. Începînd de acum, pentru o parte tot mai mare a tinerilor intelectuali devine clar, că pentru a impune în regiunile locuite de minoritatea germană ideologia naţional-socialistă trebuie înlăturată vechea conducere, provocînd astfel un dezastruos conflict intern.

Conservatorii, deşi reprezentau cel mai bine dezideratele germanilor din Transilvania şi Banat, pierd tot mai mult din influenţă şi respect. Nefiind în stare să se confrunte cu ideologia nazistă printr-o fundată concepţie filosofică, etnică sau religioasă, ei nu mai însemnau o reală alternativă de conducere şi ca atare nu mai periclitau poziţia NSDR-ului, al cărui ţel devine acum refacerea ideologică a vieţii minorităţii germane. Zillich participă intens prin revista sa la acest proces: "În rîndurile populaţiei noastre are loc o sciziune adîncă între aceia care şi-o asumă şi cei care încă nu o percep. Cei dintîi înarmaţi cu o intuiţie exactă percep şi atacă tot ce este neautentic, atrofiat şi pervertit în poporul nostru"[11] " Marea transformare din Reich este una naţională şi socială, deci naţional-socialistă", iar Fabritius precursor şi promotor incontestabil al acestui spirit reprezintă salvarea germanilor din România.[12]

După opinia lui Zillich, împărtăşită şi de alţi scriitori şi publicişti cunoscuţi ai minorităţii germane, singura cale de urmat era accea a mişcării naziste.

Poziţia critică pe care Zillich o avea încă din 1928 faţă de sistemul democratic şi constituţie se accentuează tot mai mult după preluarea puterii de către Hitler.

"Partidele au devenit prin natura lor la fel de inutile ca şi marxismul. Partidele, percepîndu-şi ele însele anacronismul, iar marxismul trădîndu-şi de cînd este la conducere propriul program. Se ştie însă, că naţional-socialiştii nu vor neglija problema socială [...]. Restratificarea internă şi înlăturarea nenumăratelor reziduuri ale unor timpuri şi mentalităţi perimate sînt de aceea atît de eficace, deoarece ele intervin într-un moment de seamă. Calea este liberă [...]. Idolii de lut s-au prăbuşit. Risipindu-se praful se vede acum că nici unul n-a rămas în picioare. La îndepărtarea molozului se descoperă numai murdăria, pe care nici un "sistem" nu mai are interesul s-o acopere. Nimeni n-ar fi putut crede, că în Germania a fost posiblilă o astfel de răspîndire a corupţiei ca în timpul democraţei”.[13]

Intoleranţa lui Zillich faţă de ştiinţă şi cultură este extrem de semnificativă. El nu a perceput sau nu a vrut să recunoască înverşunarea primitivă a naţional-socialiştilor împotriva oricărei investigaţii obiective, altădată un desiderat esenţial al germanilor cultivaţi. Desigur este o dovadă de sărăcie intelectuală, dacă un astfel de scriitor, politician cultural şi publicist, lăudat de mulţi intelectuali saşi din Transilvania, nu şi-a dat seama, că naţional-socialismul negînd ştiinţei spiritul obiectiv o transformă în pură propagandă. S-a îndîrjit tot mai mult într-o "abstinenţä a gîndirii" - a reflecta cît mai puţin, în schimb a se dărui cu totul unor forţe considerate mai viabile decît activitatea intelectuală, uitînd însă că prin aceasta se pierd adevărul şi conştiinţa, atribute determinante ale libertăţii umane. Zillich şi-a pus astfel gîndirea în slujba naţional-socialismului, practicînd o publicistică prin care individul în întregime trebuia format în sensul marii transformări etnico-politice iniţiată după părerea lui de naţional-socialism.

Promovînd prin operele lor astfel de idei, scriitori de felul lui Zillich au pregătit activ şi conştient cel de al treilea Reich, devenindu-i după preluarea puterii de către naţional-socialişti adepţi fervenţi. Asemenea lui Hans Grimm, Bruno Brehm, Hans Friedrich Blunck, Erwin Guido Kolbenheyer, Agnes Miegel şi mulţi alţii cu care Zillich se afla în strînsă legătură, susţinea şi el ideea de Reich, alimentată de scopul politic pragmatic al unui imperialism rapace. Acesta nu urmărea atît ţeluri iluzorii cît efectiv spaţiu vital (Lebensraum).

Pentru etnicii germani din străinătate (Auslandsdeutsche), mai cu seamă în est, problema spaţiului (Raumfrage) părea mai stringentă, ei deplîngînd înduioşaţi soarta unei regiuni de frontieră (Grenzlandschicksal). Romanul lui Grimm Volk ohne Raum (Popor fără spaţiu)[14], a cărei acţiune se petrece în colonii, a fost receptat de naţional-socialişti ca o confirmare a lipsei de spaţiu vital. Existenţa minorităţilor germane în ţările învecinate părea un pretext convingător pentru revizuirea graniţelor Reich-ului. Asocierea termenilor de Etnie (Volkstum) şi Reich se datora desigur dorinţei de a-l face pe cititor să considere provizorie stabilirea graniţelor din 1919[15]. Mult mai militant este însă limbajul lui Heinrich Zillich în poemul Cîntec german din Ardeal (Deutsches Lied in Siebenbürgen):[16]

Casa ne stă deschisă vînturilor trecătorilor / Vedem Carpaţii îngrădiţi de cer./

Podişul pîrguit, bogat în holde şi umezeală, / iarna strălucitoare şi despuiată./

[...]

La boi şi cai argaţii unguri / slujnicele românce adapă vitele./

Noi înfigem cît mai adînc plugul / în brazda de la răsärit/

[...]

Jur împrejur se sfarmă fortăreţele / În fiecare sat gropi şi metereze/ Ogorul devine tot mai puţin, rîndurile tot mai strînse / şi tot mai mulţi argaţii ce cîntă

[...]

Degetele ne sînt ghiare încîrligate / Întoarcem brazda de trei ori în pămîntul gras / Trudim şi adunăm. A trecut vremea / Cînd al nostru era pămîntul, iar noi încă puternici şi tineri.

[...]

Pîntecele femeilor noastre zămislesc tot mai rar cîte-un prunc / Iar ceata bărbaţilor noştrii se împuţinează / Stăm la marginea hăului morţii ce se ridică / Şi privim fără speranţă în el.

[...]

Dă Doamne ca mînia să ne înflăcăreze rîndurile / să înţelegem şi să proclamăm,/ tînăra ceată să-şi sfarme cătuşele / tobele noi să se pună în mişcare.

Noţiunile de misiune europeană (europäische Sendung) şi convieţuire paşnică a popoarelor europene (volksbewusstes europäisches Zusammenleben) erau folosite demagogic în politica externă şi de război germană. Preluarea rolului de fortăreaţă împotriva anarhiei din Răsărit reprezenta pentru Zillich dovada solidarităţii germane faţă de o valoarea europeană comună:

“Am fost şi pe vremuri confruntaţi cu această misiune, pe care poporul german şi-a asumat-o din totdeauna: a fi solidar cu o valoare europeană comună. Marile idei de ordine ale Evului Mediu german - lupta neîntreruptă împotriva anarhiei şi a ameninţării din Răsărit, trezirea conştiinţei popoarelor albe din Est la ideea europeană - acestea au fost pietrele de încercare ale misiunii pe care am îndeplinit-o prin eforturi nespuse şi pe care cîteodată, cine n-ar recunoaşte, am uitat-o. Tragedia germană, care se remarcă adesea la împlinirea acestei misiuni, se datorează faptului, că poporul nostru a eşuat deseori politic acolo, unde instinctiv a mizat pe fapte măreţe. Recunoscînd aceasta, trebuie totuşi în acelaşi timp constatat, că prin rolul de fortăreaţă împotriva anarhiei din Răsărit ne-am confruntat cu potrivnici mult mai îndîrjiţi, decît aceia cu care a avut de a face invazia Angliei în ţinuturile seminţiilor asiatice, africane sau indiene. Ceea ce a constituit pentru Anglia o dominaţie limpede, a reprezentat pentru istoria germană în est efortul de a convinge şi a trezi tot mai mulţi tovarăşi ai altor grupe etnice pentru ideea europeană. Poporul german a reînviat popoarele europene eliberîndu-le chiar de stăpînirea germană. El a creat Europa, care şi-ar fi pierdut mult din bogăţia spirituală, dacă tensiunea creatoare a diferitelor grupuri etnice conştiente de sine nu i-ar fi oferit o veşnică sursă de putere. [...]

Victoria n-ar fi putut fi obţinută, dacă poporul german n-ar fi acoperit spatele marilor state europeene, dacă n-ar fi transformat Estul, nu i-ar fi înlăturat ameninţarea, nu şi-ar fi infiltrat valorile şi nu l-ar fi apropiat de adevărata cultură europeană. Prin această realizare - recunoscută şi în alte părţi poporului de poeţi, gînditori, inventatori şi soldaţi - am contribuit, ca omul alb şi valorile sale de viaţă să devină hotărîtoare pentru toate cele cinci continente.[...]

Toate acestea demonstrează, că numai conştiinţa naţională a poporului german în totalitatea sa este fundamentul creşterii valorii şi a importanţei sale ca unul dintre stîlpii de susţinere cei mai importanţi ai rasei albe. Prin prăbuşirea poporului german s-ar răspîndi victorios pe tot globul anarhia din Est - astăzi ea se cheamă bolşevism, altădată s-a numit tătari sau turci iar mîine se poate numi altfel. Prin conştiinţa rasială a întregului popor german se hotărăşte aşadar destinul Europei aici şi în lume!” [17]

Cu poemul pentru Führer Den Deutschen von Gott gesandt...[18] se închide la Zillich cercul.

Trimis de Domnul poporului german...

Trimis de Domnul poporului german, om singuratic, multă vreme neînţeles / O Tu Cel mare, căruia ţi-au greşit, deoarece abia tîrziu, dar atunci cu dublă bucurie te-au ridicat pe scut / Tu principe al germanilor, salvator al Reich-ului şi al poporului pînă în ultimu-i ţinut /

Nu numai Reich-ul, veghea şi ispăşirea aspră a onoarei/ ţi le datorează ţie, cel ridicat din adîncuri, ce le-a pus însemn peste însemn.

Departe de ţara în care le räsună limba, / departe pe mările unde li se mistuie pînzele corăbiilor / acolo unde printre străini mamele germane alăptează / iar taţii doboară copacii şi încarcă recolta / şi acolo unde în văii reci cei mai nenorociţii dintre fraţi / îşi zăngănesc muţi lanţurile / cuvîntul tău creator le-a descătuşat sufletele rătăcite./.

Privire binefăcătoare, albastră, braţ sabie de oţel / voce gravă, tu cel mai scump părinte al copiilor, / priveşte cum stau în cete peste continente / femeie şi bărbat într-o sfîntă unire a sufletelor înflăcărate, un lanţ fără sfîrşit.[...]

Aceste versuri abstruse ce-l proslăvesc pe Hitler sînt podoabe retorice ale pretenţiei de putere absolută a Führer-ului de atunci, ce se prezenta ca unic ales al poporului, ca un fel de Mesia naţional. La Heinrich Zillich, după 1933 devotat cu trup şi suflet naţional-socialismului, nu poate fi vorba desigur de un accident, deoarece încă din 1926 şi mai ales din 1928 îşi descoperise pasiunea pentru politică, mai cu seamă pentru revoluţia naţional-socialistă. Esteticismul şi conservatorismul său, care pînă atunci îi interziseseră orice fel de angajamnet, nu l-au oprit să se dedice a ceea ce era mai rău.

Într-o scrisoare către Will Vesper[19] el îşi exprimă dispreţul cinic faţă de unguri şi crede că de aceea ei i-ar urî pe germanii, deoarece fără aceştia n-ar reprezenta nimic, "nici măcar un popor“, căci nu "există rasa ungară, ci un popor vorbitor de maghiară, un amestec de elemente germane, slave şi nuclee ale altor popoare. Astăzi Ungaria stîrpeşte chiar şi urmele acestui amestec în numele de familie cu răsunet străin, din care încă două milioane şi jumătate trebuiesc maghiarizate. [...] Faptul că Italia acoperă pretenţiile revanşiste ale Ungariei, este o expresie a încercării de a-şi întării influenţa în regiunea Dunării. Grupurile etnice germane din străinătate în statele succesoare nu sînt de acord cu aceasta. De curînd presa lor s-a declarat categoric împotriva Budapestei. Am fost uşurat, cînd am citit excepţionala luarea de poziţie a lui Rosenberg în V.B. (Völkischer Beobachter). Va exista cîndva o comunitate germană pe tot globul. Ea va avea ca rezultat, că toţi germanii vor protesta într-un glas, cînd undeva în lume va fi încălcat dreptul german. Şi atunci nu va mai exista nici o înrobire a germanilor. Nici o putere din lume nu-i va mai înrobi pe germani, atunci cînd poporul se va prezenta cu o adevărată siguranţă de sine."[20]

Zillich, ca şi tovarăşii săi de idei nazişti, prezintă în publicaţiile sale poporul german ca adevăratul moştenitor al germanităţii, al sîngelui nordic, al conştiinţei sale rasiale, al înclinaţiilor sale religioase, războinice şi statale. În această calitate el are obligaţia de a-şi asuma germanitatea. Lirica vechilor germani nu este numai începutul temporal, ci fundamentul veşnic, indestructibil al poeziei germane. Această moştenire va influenţa profund şi permanent peste veacuri viaţa germană. Deaceea trebuie urmărită orice rămăşiţă a ei cît de mică, orice influenţă tîrzie captată, pentru ca acest fond ancestral să reapară mereu.

Ceea a ce îi atrăgea pe Zillich şi pe poeţii nazişti era elementul primitiv, anticivilizator, pe care oriunde îl descopereau în trecutul literar sau istoric, îl scoteau în evidenţă şi îl declarau ca demn de urmat. Istoria era manipulată ignorant pentru a justifica circumstanţele actuale. Această tendinţă a fost riguros urmărită de Zillich şi după 1945 în calitatea sa de preşedinte al Asociaţiei strămutaţilor germani (Landmannschaft) al saşilor din Ardeal şi de editor şi redactor şef al publicaţiei Südostdeutsche Vierteljahresblätter din München. Falsificînd istoria prin construirea unui nou mit al lui Sigfried, totul - război şi cucerire, supunere şi cultul conducătorului, bărbăţie viguroasă şi feminitate nobilă, onoare, fidelitate şi fiinţă eroică - îşi găsea în acesta o justificare plausibilă. Nu istorismul a fost fatal la Zillich şi la cei asemănători lui, ci contribuţia la elaborarea unui construct mitic, pe care profanii îl puteau cu greu descifra. Zillich a urmărit conştient pînă la moarte această reformulare a mitului. Evenimentele cruciale ale istoriei germane au fost proiectate cu o nemaipomenită lipsă de scrupul într-un scenariu nordic,.iar atunci cînd aceasta nu era pe deplin justificat, în cer sau în die Garda, un fel de Olimp nordic, de unde zeii şi eroii germani ar fi condus lumea. De aceea nu este de mirare că Zillich a încercat să-l convingă pe Will Vesper[21] să-l sprijine pe Josef Weinheber[22] "în planul său de a-şi publica cărţi în mari edituri germane". Weinheber mistifica istoria şi conferea formelor autocratice de conducere ale trecutului a aură de viabilitate eternă: "Prinţ rămîne prinţ" scrie el despre cripta împăratului "Morţii odihnesc schimbaţi, sîntem aici pentru veşnicie”. Altfel cerşetorii şi cei slabi, care “nu sînt decît trup, ce se întinde în noaptea veşnică".[23]

Într-un intens schimb de scrisori cu Vesper, Zillich îi apără pe Josef Weinheber, Erwin Guido Kolbenheyer[24] şi Agnes Miegel [25] şi critică o decizie ce îngăduia numai scriitorilor din Reich să publice în revista lui Vesper, Die neue Literatur. Aceasta ar fi fals "deoarece grupurile etnice ale germanilor din străinătate s-au sacrificat cu mult mai mult pentru germanitate decît omul de rînd în Reich". [26]

În alte scrisoari[27] către Vesper Zillich intervine pentru Hermann Roth[28] ca să-i facă rost de un post în Germania, informîndu-se dacă nu ar fi potrivit să-l mobilizeze pe Goebbels, pentru a grăbi realizarea acestui plan.

Între 1936 - 1939 schimbul de scrisori dintre Zillich şi Vesper se concentrează în jurul conflictului dintre Deutsche Volkspartei in Rumänien - DVR (Partidul popular al germanilor din România) radical nazist şi Volksgemeinschaft der Deutschen in Rumänien - VDR (Comunitatea grupului etnic german din România), în care se uniseră naziştii moderaţi din jurul lui Fritz Fabritius şi conservatorii lui dr. Hans Otto Roth.[29] Zillich, care susţinea punctul de vedere al partizanilor lui Fabritius şi fusese din cauza certurilor dintre DVR şi VDR chemat de Hitler[30], regretă că Vesper nu fusese de faţă şi-i relatează: " Fără ca noi să fi căutat o ocazie pentru aceasta, am fost eu şi [Erwin] Wittstock separat întrebaţi despre problemele din Ardeal."[31]

Deja într-o scrisoare adresată lui Vesper la 16 Februarie 1937[32] ia poziţie faţă de tratativele dintre DVR şi VDR şi consideră că acestea " ar fi eşuat din cauza refuzului trădător al mijlocitorilor lui Bonfert." Aceste "capete încăpăţînate" s-ar fi străduit să obţină chiar un "semn electoral recunoscut oficial" şi astfel ar fi provocat "pînă la ultima consecinţă"[33] sciziunea saşilor din Transilvania la alegerile din 1937.

Dintr-o scrisoare adresată aceluiaşi Vesper la 14 ianuarie 1939 reiese clar poziţia lui Zillich faţă de reunirea naziştilor radicali din jurul lui Bonfert cu conservatorii moderaţi din VDR:

"Dragă Will Vesper..., primeşti revista Der Sachsenspiegel (Oglinda saşilor) din Braşov? În ea a apărut cea mai sordidă acuzaţie, pe care am citit-o vreodată împotriva mea. Articolul l-a scris un oarecare Herwart Scheiner, un personaj foarte cunoscut, care împreună cu Bonfert l-a abandonat pe Fabritius, devenind astfel unul dintre responsabilii principali ai sciziunii. Acum, reîntors în sînul comunităţii etnice, a primit o funcţie la secţia culturală, de aceea îşi intitulează patern Primul avertisment imputarea adresată mie. Această persoană afirmă, că în ultima mea carte aş fi criticat mişcarea de reînnoire[34], pe care el a trădat-o şi a combătut-o ani în şir. Mişcare, căreia eu îi aparţin de mulţi ani, fără s-o fi părăsit vreodată! El mai susţine că aş fi un adversar al tineretului. De ce face aceasta? Pentru că eu în romanul meu descriu un personaj dăunător poporului, care vinde românilor o farmacie, lucru făcut şi de Scheiner acum doi ani! [...] Iar cîţiva flăcăi tineri, copleşiţi de mustrări de conştiinţă, s-ar simţi jigniţi de unele adevăruri exprimate în romanul meu împotriva tinerilor eroi cu gură mare. [...] Aceşti flăcăi, care au fost în stare de orice, nu-şi vor schimba năravul atît de uşor, chiar dacă, Doamne ajutä, astăzi s-au reîntors la comunitatea etnică."[35]

Una dintre tezele centrale ale concepţiei lui Zillich este aceea, că în centrul oricărei reflecţii şi acţiuni trebuie să stea propria rasă sau propriul popor. Ceea ce înseamnă că pentru el noţiuni ca individ şi masă erau irelevante, relevantă fiind numai comunitatea etnică (Volksgemeinschaft), mai exact interesele poporului german recunoscute de el. Zillich aduce conştient în centrul gîndirii sale poporul german. Într-o scrisoare către Vesper din 18 martie 1939 comentează ultimele evenimente, care ar fi atît de importante, încît nu li se pot încă prevede consecinţele:

"Reich-ul a devenit prin acest pas din nou Reich. Germanii din Ucraina recunosc şi ei în Führer pe conducătorul lor. Să sperăm că şi germanii din Boemia şi Moravia vor fi îndreptaţi cu sensibilitate şi tact într-acolo. Puterea singură nu este suficientă!"[36]

Este absurd să fie nevoit a rămîne în Germania, cînd mult mai rezonabil ar fi desigur să-şi desfăşoare activitatea în Boemia şi Moravia sau în alt loc, unde se concentrează problema Estului:

"Lumina, care se răspîndeşte acum de la germanii din Germania asupra celor din sud-est, a fost aprinsă şi de noi scriind despre aceste regiuni. Aproape fiecare dialog şi acţiune din Zwischen Grenzen und Zeiten (1936) prevestesc deznodămîntul declanşat la 15 martie.[37] Şi mă bucură foarte mult, că în ultimul meu roman Der Weizenstrauß (1938) am descris tipul de conducätor german în Est, de regent, opunîndu-i tipul politicianului egoist, bun de gură, care ratează în faţa unei adevărate încercări şi aruncă cu pietre în germanul de bine. [...] Va trebui să evidenţiem mai mult decît pînă acum ideea dominaţiei omului german în est."[38]

Plin de compasiune deplînge poporul german încercuit de vecini şi străini, care îi interpretează greşit intenţiile nobile. Zillich însuşi era înconjurat de adversari, care l-au constrîns la o luptă, la care s-a lăsat antrenat, ca să-şi împlinească misiunea şi destinul.

Surprins şi în acelaşi timp entuziasmat de noua ordine introdusă în Europa de Est, regretă că nu a fost încă trimis pe front:

"De la început m-am străduit pentru aceasta, pînă acum fără succes, se pare totuşi că aş avea perspective, dar chiar dacă sper, ca ele să se împlinească, nu sînt încă foarte sigur. [...] S-ar putea să-mi fie dat, să rămîn pînă la victorie ca voluntar la cartierul general al Wehrmacht-ului, în Berlinul cenuşiu. Adeseori îmi vine a crede, că aş fi de neînlocuit în locuinţa mea din Berlin."[39]

Experienţele de război proprii ca şi consecinţele acestuia sînt strict despărţite de epoca precedentă a wilhelminismului şi a materialismul ei cras şi într-o măsură mai mare de Republica din Weimar. Aceasta fără să acorde atenţie evenimentelor din primul război mondial ar fi continuat în felul său politica wilhelmină, înrăutăţind-o periculos prin preluarea unor ideale statale străine. El se plînge de reprezentanţii oficiali ai celui de al treilea Reich în Europa de Est ocupată:

“Făloşenia wilhelmină, rigiditatea şi fanatismul ordinei periclitează Reichul […] Am trimis destule rapoarte în acest sens la Berlin, dar ele sînt lăsate pradă dracului în rafturile cu acte în care mucegăiesc..[40]

Zillich a luat ca model pentru o nouă comunitate etnică entuziasmul pentru război, provocat de fapt de declanşarea excepţionalului într-o lume plictisită de viaţa obişnuită şi care ar fi dispărut curînd, chiar dacä s-ar fi obţinut noi victorii. Într-un turneu de lecturi de nouă săptămîni prin Bulgaria, România, Ungaria, Slovacia şi Croaţia a fost entuziasmat de participarea înflăcărată a grupurilor etnice germane la război şi la marşurile naţional-socialiste în aceste regiuni:

„În această călătorie am trăit destule, ca să pot sä scriu volumul doi la Zwischen Grenzen und Zeiten [...] În Ungaria unde se petrece o extraordinară înviere a etniei germane am participat la multe manifestaţii.”[41]

Naţionalsocialismul a fost fără îndoilală partea cea mai plină de succes şi fatală a unui puternic curent naţional-conservator politic, ideologic şi cultural, care se răspîndise în toată Europa la începutul secolului 20. Acestui curent i s-a dăruit Zillich nu numai de formă, cum susţin unii, ci s-a pus cu totul în slujba lui. Naţionalismul şi-a bazat justificarea pentru acapararea puterii totale pe släbiciunile democraţiei. Sistemul democratic reprezenta pentru el drojdia naţiunii, care printr-o lipsă de substanţä rasială a fost adusă la suprafaţă şi a sufocat instinctele sănătoase, pe care Zillich le aminteşte mereu. Pacea încheiată după primul război mondial a reprezentat o întrerupere, impusă poporului german, a unui război ce nu fusese dus pînă la capăt.

Interpretînd războiul ca război al credinţei, ca luptă a sufletului împotriva calculului egoist al unor interese economice, ca “datorie germană de pază împotriva anarhiei din Est” [42], Zillich consideră că naţionalsocialismul ar putea acum opera şi împotriva detestatului stat renegat cu intenţia clară de a-l cuceri dinăuntru. Statului real existent al sistemului în vigoare trebuia după părerea lui Zillich să i se opună în mod necesar convingerea accentuat afectivă a altor forme statale. Acestea ar fi îmboldit şi altădată spiritul războinic, dar abia acuma ajunse la punctul culminant, ar trebui să înflăcăreze pînă la extaz cercurile sensibile la ele.[43]

Această convingere l-a stăpînit pe Zillich toată viaţa. Continuarea după cel de al doilea război mondial al spiritului şi a literaturii naziste în săptămînale ca Deutsche National-Zeitung sau în publicaţiile unor prospere editurii neonaziste, ca şi acordarea de premii literare unor autori, care au pactizat cu naţionalsocialismul, au fost foarte puţin tematizate în studiile de istorie literară sau în lexicoanele de literatură.

Zillich era deja în 1946 foarte bine informat despre locurile unde se stabiliseră astfel de autori. Într-o scrisoare către Vesper din 18 iunie 1946 scrie printre altele:

„Dragă Vesper, ce bine este să am din nou veşti de la tine! În afară de familie prietenii sînt singurul lucru care ne-a mai rămas. Ei se ivesc ici şi colo ca după un potop. Te rog să-mi dai adresele lui Claudius şi Wennig. De la Grimm primesc cîteodată cîte o scrisoare. Deasemenea de la Carossa, Alverdes, Britting şi Eugen Roth, pe care îi şi întîlnesc uneori. Brehm se găseşte după un lung prizonierat la familia sa în Ried (Austria de sus, Innkreis, Rossmarkt 29). El îmi scrie optimist, deşi a fost jefuit de întreaga-i avere. […] Steinborn scoate turbă, Friedrich Bischoff conduce postul de radio Baden-Baden. Tumler sapă în Linz, în timp ce soţia sa träieşte în Hagenberg, în zona rusească, şi tocmai a adus pe lume cel de al treilea copil. Kolbenheyer a fost dat afară din locuinţă şi stă acum la Hertwig în Post Dorfen lîngă Wolfratshausen. Waggerl este acasă. Wittstock trăieşte în Sibiu ca avocat. Watzlik se află la Praga în închisoarea tribunalului popular. Voigt-Diederichs este la Jena ca şi ceilalţi Diederichs în afară de Peter, care trăieşte la Heidelberg. Doamna Fussenegger locuieşte la Hall în Tirol.

La editura Langen-Müller este totul ca întotdeauna. Se spune, că o editură nou înfiinţată, Nymphenburger, o va înghiţi. Pînă nu se petrece aceasta, autorii nu pot intreprinde nimic. De aceea îmi este imposibil să mă folosesc de drepturile de autor, de altfel nu ştiu în ce măsură aş putea-o face şi din cu totul alte motive. Multe depind de aplicareaa legii de denazificare, căreia îi este supus fiecare. Cine a primit deja o pedeapsă, poate probabil să-şi exercite din nou profesia, în măsura în care nu i-au fost interzise anumite sectoare de muncă sau nu a fost condamnat la lagăr de muncă. Asta se va hotărî în următoarele luni.”[44]

Cauzele celui de al doilea război mondial au fost ţinute sub tăcere, nu fără motiv, nu numai de Zillich, ci de toţi autorii nazişti. Ei fac chiar front comun împotriva acelor scriitori din exil, care nu le împărtăşesc mentalitatea. Zillich consideră întreaga lirică germană după 1945 „lipsită de importanţă“[45], iar Will Vesper scrie:

„În timp ce astăzi o întreagă grupă de poeţi şi scriitori germani sînt supuşi la o tăcere de moarte, şi anume mai cu seamă acei poeţi[46], pe care eu îi socotesc esenţiali, şi de aceea trebuie să fie condamnaţi la tăcere. Căci asta vreau să spun de fapt, că dacă aceşti poeţi ar apare din nou, atunci ar apare ceva mult mai esenţial, decît ceea ce „emigranţii“ au adus poporului nostru“[47]

Vesper regretă că „de cinci ani operele lui Kolbenheyer, Grimm“ şi ale lui „nu se mai găsesc de vînzare, nu mai sînt tipărite şi nu-şi mai găsesc editor. Şi nu numai operele noastre, ci şi a multor altora de mai mare sau mai mică importanţă, dar care toţi sînt mult mai importanţi pentru poporul nostru decît ceea ce umple şi îmbîcseşte librăriile. În marea lor majoritate mărfuri străine, după cum constată pe drept Kolbenheyer. Nimeni nu poate împiedica, să fie acuzat, că ar combate poezia străină, deşi nici un om rezonabil nu crede aşa ceva.“[48]

Imediat după 1945 ideile antidemocratice fierbeau din nou, deşi la foc mic, în oala dreptei. Într-o scrisoare către Vesper din 26 septembrie 1946 Zillich relatează, cum un membru al partidului din Bavaria ar fi declarat în Bonn, că Germania ar fi greu de imaginat fără Austria, afirmaţie care ar fi iritat presa din Viena:

„Se încearcă a se explica oamenilor cîteva noţiuni: ce este popor, genealogie, Reich, Occident, comunitate istorică, moştenire istorică, simţ istoric, misiune germană“. „N-ar fi oare mai bine să se lase aceste slogane greu de înţeles să fiarbă în propriul lor suc, pînă devin indegirabile chiar şi pentru aceia, care le vehiculează? Poporul şi aşa nu le mai ascultă. Aceasta este eveniment important. Niciodată nu a fost presa mai lipsită de răsunet ca azi“[49]

La începutul anilor cincizeci editura Leopold Stocker din Graz a deschis o filială la Göttingen, ca să îngrijească aşa numita „direcţie germană“, evidenţiindu-se prin publicarea unor autori ca Will Vesper, Bruno Brehm, Anton Zischka, Springenschmidt, Kolbenheyer şi Zillich. Erich Kuby remarcă într-un articol din Süddeutsche Zeitung că „naţionalsocialismul a fost importat din Germania în Austria“ şi că acolo „a supravieţuit viscolelor din 1945“. Şi continuă:

„Există desigur o literatură, care poate fi numită cu adevărată mîndrie „aceea germană“. Ea numără nume de seamă: chiar Goethe este evident german şi nu mai puţin Hölderlin şi Thomas Mann. Aceea “direcţie germană” însă se caracterizează printr-o prostie cu adevărat nemaipomenită, nemaiîntîlnită nicăieri în literatura universală, ce creşte cu fală pe un anume copac, pe stejarul german. “Direcţia germană” nu duce nicăieri decît la aşa numitul suflet german, din care este pompat în arterele trupului poporului un amestec de sînge subţiat, pămînt şi o mîzgă germanică arhaică, fabricată artificial. “Direcţia germană” este a priori potrivnică lumii. Claritatea este pentru ea un coşmar, gîndirea este socotită o invenţie evreiască, iar cosmopolitismul o trădare. Ea este un prilej permanent de fi nedrept faţă de propriul popor, deoarece nu te poţi opri uneori să ai impresia, că poeţii “direcţiei germane” ar avea un drept de împămîntănire în spiritul german, care ar deveni prin aceasta de fapt spiritul malefic german.

Dar desigur există nu numai o literatură germană, ci şi un spirit german la care oamenii de bine se pot raporta, şi aceştia trebuie să aibă la îndemînă permanent o scuză plauzibilă pentru “direcţia germană”, întru cinstirea poporului şi propria apărare împotriva confuziilor. Cum ar fi explicaţia, că jelania plîngăreaţă a “direcţiei germane” se datorează lipsei unei adevărate conştiinţe naţionale şi că la noi nu există atît în sens bun cît şi rău o reprezentanţă naţională. Ce ne rămîne altceva de făcut, decît să ne declarăm indivizii naţional-germani, atîta vreme cît “direcţia germană” este programul adversarului?”[50]

Anii dintre 1933–1945 sînt pentru activitatea literară şi jurnalistică a lui Zillich hotărîtori şi-l vor marca pînă la adînci bătrîneţe. În biografia sa ei reprezintă o cezură între viaţa anterioară şi cea posterioară acestei perioade. De fapt după război n-a existat pentru el ora zero în adevăratul sens al cuvîntului. Zillich n-a înţeles, că provocarea obraznicä a acelor autori, care se uniseră în aşa numita „direcţie germană”, ca să facă front unit împotriva noului spirit literar de după 1945, numai exista şi că trebuie părăsite regulile naziste.

În calitatea sa de preşedinte federalal al asociaţiei strămutaţilor saşi din Ardeal (Landmannschaft 1952–1963) şi de coeditor şi redactor şef al revistei Südostdeutsche Vierteljahresblätter, care apărea la München din 1952, ca organ al Fundaţiei culturale a germanilor din sud-est (Südostdeutches Kulturwerk), Zillich a susţinut, pînă la moartea sa în 1988, punctul de vedere, că Germania trebuie să renunţe la ideea de pocăinţă. Politica Republicii Federale Germane ar trebui să dezvolte o nouă, naţional orientată conştiinţă de putere, fără a se lăsa copleşită de consideraţii emoţionale în sensul de “Crimă şi pedeapsă”. În afară de aceasta poporul german are nevoie de sprijin într-o nouă credinţă bazată pe o conştiinţă naţională unitară. O serioasă analiză a operei şi comportamentului său politic este cu atît mai necesară, cu cît el şi-a dat tributul tiraniei, nu numai supunîndu-i-se cu totul în momentul unei decizii critice, ci şi aprobînd-o entuziast. A contribuit astfel la liniştirea filistinilor nepolitici, făcîndu-i astfel să se supună tiraniei. Ar trebui pusă întrebarea, dacă interesul unor germani din România pentru Zillich, cu toate contradicţiile, nu este cumva întemeiat pe slăbiciunile lor comune. O anumită pătură a intelectualilor saşi din Ardeal şi a foştilor funcţionari nazişti s-au recunoscut probabil în Zillich.

Traducere din limba germană: Marieta Ujică

Înapoi la pagina Halbjahresschrift

Sau la Blogul Halbjahresschrift – hjs-online

Material postat: 6 ianuarie 2017

---

[1] Heinrich. Zillich mai cu seamă povestitor şi poet liric, născut la 23 mai 1898 la Braşov, mort la 22 mai 1988 în Starnberg. Copilăria şi tinereţea le-a petrecut la Braşov, unde a urmat liceul dîndu-şi în 1916 bacalaureatul. În primul război mondial a luptat pe frontul italienesc ca voluntar în armata austro-ungară, ca în 1919 să fie înrolat în armata română pentru a lupta împotriva Ungariei. La terminarea războiului urmează la Berlin Şcoala de Comerţ şi studiază la Universitate Ştiinţele Politice, promovînd cu titlul de doctor în ştiinţe politice. Întorcîndu-se după terminarea studiilor în Transilvania întemeiază în 1924 la Sibiu împreună cu omul de teatru Gustav.Ongyerth revista politic-culturală Klingsor. În 1936 s-a stabilit ca scriitor liber în Germania, mai întîi lîngă München, iar din 1938 la Starnberg. În 1937 i s-a acordat Premiul pentru literatură al oraşului Berlin şi Premiul literar pentru germanii din străinătate (Volksdeutscher Schrifttumspreis) al oraşuluii Stuttgart. În acelaşi an a devenit doctor h.c. al Universităţii din Göttingen. În timpul celui de al doilea război mondial Zillich îmbracă uniforma de ofiţer al armatei germane şi este răspunzător de editarea unor scrieri destinate soldaţilor de pe front. (Feldpostausgaben deutscher Dichtung). Aderînd după 1933 la ideologia nazistă, el a trebuit să se supună între 1945 şi 1947 procesului de denazificare. După 1950 Zillich a ocupat o poziţie importantă în cadrul asociaţiei saşilor repatriaţii din Transilvania (Landsmannschaft), al cărui preşedinte federal a fost din 1952 pînă în 1963. În calitatea sa de coeditor şi redactor şef al revistei Südostdeutschen Vierteljahresblätter organ al fundaţiei Südostdeutsches Kulturwerk (Fundaţia de cultură a germanilor din sud-est), înfiinţată la München în 1951, Zillich a contribuit la răspîndirea unui naţionalism etnic al germanilor din străinătate (Volksdeutsche), fiind promotorul unei politici militante a acestora. Povestirile sale se petrec mai ales în Transilvania şi au ca temă "lupta naţională" a populaţiei germane. El a publicat printre altele romanele Zwischen Grenzen und Zeiten (Între frontiere şi vremuri) 1936, Der Weizenstrauß (Snopul de grîu) 1938, culegerea de nuvele Der baltische Graf (Groful baltic) 1937.

[2] Cf. Johann Böhm, Die Deutschen in Rumänien und die Weimarer Republik 1919-1933 (Germanii din România şi Republica din Weimar 1919 - 1933), Ippesheim, 1993, p. 188 şi următoarele.

[3] Siebenbürgisch-Deutsches Tageblatt, Nr. 16015 din 14.11.1926.

[4] Cf. Johann Böhm, op.cit., p.187 şi următoarele.

[5] Ibidem.

[6] Walter Myss, Fazit nach achthundert Jahren. Geistesleben der Siebenbürger Sachsen im Spiegel der Zeitschrift Klingsor 1924 - 1939 (Concluzii după opt sute de ani. Viaţa spirituală a saşilor din Ardeal oglindită în revista Klingsor 1924 – 1939), München, 1968.

[7] Cf. Johann Böhm, Die Gleichschaltung der Deutschen Volksgruppe in Rumänien und das Dritte Reich 1941 -1944 (Nivelarea grupului etnic german în România şi cel de al treilea Reich 1941–1944), Frankfurt am Main, 2003.

[8] Heinrich Zillich, Neue Wende (Noua schimbare), în: Klingsor, anul 8., numărul 3, 1930, p.112.

[9] Ibidem, p.113.

[10] NSDAP - Partidul naţional socialist-muncitoresc german.

[11] Heinrich Zillich, Volkserneuerung und 10. Jahresfeier der Selbsthilfe (Reînnoirea poporului şi cea de a 10-a aniversare a mişcării de Autoajutorare), în Klingsor, anul 9, ianuaria-decembrie 1932, p.234.

[12] Ibidem, p.235.

[13] H. Zillich, Deutsche Revolution (Revoluţia germană), în Klingsor, anul 10, 1933, p. 167, 168.

[14] Hans Grimm, născut la Wiesbaden în 1875, mort la Lippoldsberg în 1959, a fost exponentul literar al colonialismului german. Titlul romanului său Volk ohne Raum (Popor fără spaţiu) a devenit dicton al celui de al treilea Reich, iar scriitorul un soi de autor naţional clasic. După război Grimm s-a angajat pentru înţelegerea lui Hitler şi a naţionalsocialismului, devenind unul dintre promotorii spirituali ai neonaţionalismului german.

[15] Cf. H.F.Blunck, Volkstum und Richtung (Etnie şi direcţie), în Des deutschen Dichters Sendung in der Gegenwart (Misiunea poetului german în prezent), Reclam, Leipzig 1933, p. 180 şi urm.

[16] Heinrich Zillich, Deutsches Lied in Siebenbürgen, în: Das innere Reich, anul 2, 1935, p. 244 şi următorele.

[17] Heinrich Zillich, Deutsches Volk und Buch in der Welt (Poporul şi cartea germană în lume), în: Das innere Reich, anul 3, 1936, p.1080 şi următoarele.

[18] Heinrich Zillich, Den Deutschen von Gott gesandt (Trimis germanilor de Dumnezeu), în: Dem Führer. Worte deutscher Dichter (Pentru Führer. Cuvinte ale poeţilor germani.) Editor August Friedrich Velmede, 1941, p.24 , cf. şi: Dem Führer. Gedichte für Adolf Hitler.(Pentru Führer. Poezii pentru Adolf Hitler) Editor Karl Hans Bühner, Editura Georg Truckenmüller, Stuttgart-Berlin, p.15-16.

[19] Will Vesper, poet liric şi povestitor (născut în 1882 la Wuppertal-Barmen, mort în 1962 la Gifhorn). A studiat la München germanistică şi istorie. Din 1906 membru al comitetului literar al editurii C.H.Beck din München. Din 1911 a activat ca scriitor liber profesionist. Spre sfîrşitul primului război mondial a lucrat ca ajutor ştiinţific în cadrul Statului Major. Între 1918 şi 1920 a funcţionat ca redactor şef al secţiei culturale la Deutsche Allgemeine Zeitung în Berlin. Între 1923 şi 1943 a editat revista Die Schöne Literatur (numită mai tîrziu Die neue Literatur). În 1933 a devenit membru al Academiei de poezie şi a fost preşedintele Gau-ului al uniunii naţional-socialiste a scriitorilor germani. După cel de al doilea război mondial s-a manifestat pentru prima oară public la una din întîlnirile scriitorilor din Lippoldsberg. A scris romane despre trecutul german şi preistoria germanică. Atitudinea sa a fost de timpuriu naţional-şovină şi antisemită, ca mai tîrziu să devină accentuat naţional-socialistă. Cea mai importantă revista literară scoasă de el în timpul celui de al-treilea-Reich era plină de invective veninoase împotriva potrivnicilor statului naţional-socialist, mai cu seamă împotriva scriitorilor exilaţi. Cu greu s-ar fi putut măsura cu el un alt autor nazist în ceea ce priveşte numărul poeziilor închinate Führer-ului. După moartea sa rudele sale au înfiinţat pe moşia sa Triangel, lîngă Gifthorn o librărie prin care se puteau comanda prin poştă scrieri mai cu seamă de dreapta.

[20] Deutsches Literaturarchiv Marbach (DLM), cota: 76.2763/8. Scrisoare din 28.11.1936 către W. Vesper.

[21] DLM, cota: 76.2763/2 Scrisoare din 27.10.1934 către Vesper; cf. cota.: 76.2763/3 Scrisoare din 1.11.1934 către acelaş.

[22] Josef Weinheber (născut la Viena în 1892, mort la Kirchstetten în 1945), mai cu seamă poet liric, un mînuitor iscusit al diferitelor forme poetice, fiind însă preponderent de formaţie clasică. Deşi a publicat încă în 1920 primul său volum de poezii, a devenit celebru peste noapte abia în 1934 cu volumul de poezii Adel und Untergang (Nobilime şi decădere). A fost cooptat de nazişti, care l-au promovat şi cărora le-a mulţumit în felul său.

[23] Josef, Weinheber, Kaisergruft (Cripta împăratului), în: Das innere Reich, anul 3, 1936, p. 268.

[24] Erwin Guido Kolbenheyer (născut la Budapesta în 1878, mort în 1962 la Wolfratshausen în Bavaria superioră), povestitor, poet liric şi filosof. A studiat la Viena ştiinţe naturale, filosofie şi psihologie, obţinînd în 1905 titlul de doctor în filosofie, iar în 1926 pe acela de doctor în medicină. În primul război mondial a condus un lagăr de prizonieri. Din 1926 a fost membru al Academiei prusace de poezie din care s-a retras, împreună cu Emil Strauß şi Wilhelm Schäfer, în semn de protest împotriva preponderenţei autorilor democraţi. După "reorganizarea academiei de către nazişti redevine membru. Kolbenheyer a fost membru al NSDP şi a primit nenumărate premii. După cel de-al doilea război mondial s-a stabilit în apropiere de Wolfratshausen. În 1948 recunoscut de către tribunalul din München ca vinovat ca nazist de gradul doi a fost condamnat la 180 de zile muncă specială, confiscarea a jumătate din avere şi 5 ani interdicţie de a profesa. A fost înfiinţată o sociatate Kolbenheyer a cărei activitate consta din îngrijirea operei sale şi publicarea unei ediţii a operelor complete. Lucrările lui Kolbenheyer sînt în marea lor majoritate romane istorice şi drame cu o puternică tendinţă arhaizantă. Ele au o anumită calitate literară datorată unui simţ destul de accentuat pentru coloritul istoric, ce învăluie însă o concepţie politică reacţionar naţionalistă.

[25] Agnes Miegel (născută în 1879 la Königsberg/Kaliningrad, moartă în 1964 la Bad Nenndotf), poetă şi povestitoare. Între 1920 şi 1926 a activat la revista Ostpreußische Zeitung din Königsberg, unde a trăit apoi din 1927 ca scriitoare liber profesionistă. După primul război mondial a continuat să scrie o poezie local patriotică, imnuri închinate Prusiei răsăritene. Exageratul ei patriotism naţionalist local o apropie de ideologia nazistă. În 1944 s-a refugiat din Königsberg. Pînă în 1946 a fost deţinută într-un lagăr danez. Abia din 1949 i s-a redat dreptul de a publica. A obţinut nenumărate premii literare.

[26] DLM. Zugnr: 76.2763/24. Scrisoare către Vesper din 27.08.1937. Zillich fusese rugat de Vesper să comenteze Siebenbürgen Büchlein (Cărticica ardeleană) a lui Helene Voigt-Diedrichs pentru revista sa. Zillich a refuzat.

[27] DLM cota: 76.2763/19 şi 76.2763/20. Scrisoari către Vesper din 16.04. şi 23.04. 1937.

[28] Herman Roth, lector, responsabil pentru probleme literare la Sibiu.

[29] Despre această temă pe larg în Johann Böhm, Die Deutschen in Rumänien und das Dritte Reich 1933-1940, p.119 şi următoarele.

[30] DLM. Zugnr. 76.2763/15. Scrisoare către Vesper din 18.03.1937.

[31] Ibidem.

[32] DLM.Zugnr. 76.2763/12.

[33] DLM, Zugnr. 762763/16. Scrisoare către Vesper din 20.03.1937.

[34] Este vorba de mişcarea nazistă a lui Fabritius. Nota autorului.

[35] DLM, cota 762764/7.

[36] DLM. cota. 76.2764/11.

[37] Este vorba de întemeierea de către Reich la 15/16 martie 1939 a protectoratului Boemiei şi Moraviei cu o suveranitate îngrădită şi o conducere proprie; invazia trupelor germane. Suveranitatea militară şi de politică externă a Slovaciei este preluată de Reich-ul german; Ocuparea Ucrainei carpatice de Ungaria. Crearea protectoratului reprezintă un moment hotărîtor în politica europeană, deoarece izbucnirea unui război în Europa era iminentă, puterile vestice opunîndu-se expansiunii ocupaţie lui Hitler.

[38] DLM, cota. 76.2764/11. Scrisoare către Vesper din 18.03.1939.

[39] DLM, cota. 76.2765/1 Scrisoare către Vesper din 14.04.1941.

[40] DLM, Scrisoare către Vesper din 12.06.1942.

[41] DLM, cota. 76.2765/5 Scrisoare către Vesper din 19.07.1942

[42] H. Zillich, Deutsches Volk und Buch in der Welt, p.1080 ş.u..

[43] DLM. cota.: 76.2764/11. Scrisoare către Vesper din 18.03.1939.

[44] DLM. cota. 76.2765/13. Scrisoare către Vesper.

[45] DLM. Scrisoare a lui Vesper către Zillich din 28.07. 1949. ş.a.

[46] Se referă la autorii nazişti, care s-au declarat adepţi ai acestei ideologii (nota autorului).

[47] DLM. Scrisoarea lui Vesper către Zillich din 28.07. 1949.

[48] Ibidem.

[49] DLM. cota.: 76.2766/23. Scrisoare către Vesper.

[50] Deutsche Richtung (Direcţia germană), în: Süddeutsche Zeitung, München,1.(2), 03.1952. Într-o carte poştală către Vesper Zillich este de părere, că Kuby, ar trebui dat în judecată. Avocatul său nu poate purta procesul singur, cazul ar trebui încredinţat unui avocat din München. Cf DLM. cota.: 76.2768/2.