Revoluţia din 1989

Interpretări conspiraţioniste şi deformări naţionaliste

 

 

Cu prilejul aniversarii Revolutiei Romāne din 1989 au aparut īn decembrie 2007 numeroase articole, cu o tenta evident polemica, īn care se reiau teze eronate, lansate deja īn 1990. Raspīndirea prin intermediul internetului a acestor teze schematice care se bazeaza pe pure fictiuni de natura politico-resentimentara, care ignora orice alt punct de vedere, este un indiciu pentru precaritatea civismului, al bunului simt si, nu īn ultimul rīnd, al onestitatii stiintifice.

Astfel, textul lui Victor Neumann „Timişoara īn memoria colectivă contemporană”, publicat īn volumul „Revoluţia romānă din decembrie 1989. Istorie şi memorie”(a se vedea mai jos) a fost interpretat dintr-o perspectiva naţionalistă, camuflată īntr-o polemică. Privitor la aportul naţionalităţilor la revolta din Timişoara, autorului i s-a reproşat că ar idealiza modelul habsburgic. Polemica publicată īn ediţia romănă a unui serviciu internaţional de ştiri electronice alternative administrat de mai multe organizatii radicale de dreapta culmineaza īn aserţiunea: "Anticomunistul Neumann vrea să creeze mitul vechilor timişoreni care au făcut revoluţia, īn contrast cu nou veniţii care au alterat spiritul oraşului."

Un atac similar īmpotriva lui Neumann a fost lansat şi īn ziarul "Ultima ora". Vizavi de rolul scriitorilor germani din Timişoara (care faceau parte din Aktionsgruppe Banat - Grupul de Actiune Banat) ziarul amintit colportează unele afirmaţii ale lui Neumann, sugerīnd ideea că:: "toţi aceştia erau marxişti, dar pentru că nu erau romāni, ca şi domnul Neumann". Insinuarea perfidă continuă cu remarca: "erau marxişti şi atāt, ba īncă excesiv de obedienţi, īn spiritul teutonic cel mai pur."

Continuīndu-şi expunerea autorul articolului din „Ultima Or㓠ajunge la o concluzie mai mult decīt aberantă: "domnul Neumann ne propune un proiect al secesiunii, urii şi trecutului, īn care romānii să fie cel mult toleraţi, ca o populaţie de rangul trei".

Īntr-un alt text intitulat "Cu oarece blasfemie, despre Revoluţia Romānă" postat tot pe internet - de data aceasta de către un anonim - se reiau alte interpretări naţional-conspiraţioniste vehiculate īn diverse scrieri publicate imediat după 1990. Ţinta negativă principală a acestui text este Laszlo Tökes, care trebui discreditat cu orice preţ: "Duios, Revoluţia trecea, şi Tökes nici o treabă cu ea nu avea...".

Dar iată şi un alt pasaj din acest text care frizează absurdul:

"Şi aşa a fost găsit papagalul de William Totok, care a preluat pe nemestecate gogoriţa celor 60000 de morţi, şi a propagat-o prin Europa Liberă!   
Cum de nu l-a īntrebat nimeni pe William Totok de la cine a aflat această pretinsă informaţie?
Cum de nu l-a īntrebat nimeni pe William Totok cum de brusc a putut vorbi la telefon cu Europa Liberă, tocmai īn acele zile de stare de necesitate?
" 
(...)
BBC, Vocea Americii, Deutsche Welle, Radio France Internationale (ultima cu oarece precauţie), toate au retransmis «ştirea» cu privire la cei 60000 de morţi, fără să mai aştepte confirmarea dintr-o a doua sau a treia sursă, pentru că nu exista decāt o singură sursă: William Totok, pe care nimeni nu l-a īntrebat de unde ştie ceea ce pretindea că ştie, iar Europa Liberă a preluat «ştirea» cu mare bucurie!"

Pentru autorul acestui articol postat anonim pe internet toate acestea sīnt dovezi că Revoluţia a fost provocată de elemente care aparţin unor “servicii străine“.

Colportajele conspiraţioniste similare a răspīndit şi Liviu Vălenaş īntr-o carte apărută īn anul 2010. Aici se poate citi următorul pasaj aberant:

„»Europa liberă« a fost īntoxicată la sfārşitul lui decembrie 1989 cu cifra de »63.000 de morţi la Timişoara« de către un personaj dubios, William Totok, ziarist obscur şi scriitor fără operă, stabilit īn Berlinul Occidental, originar din Banatul romānesc. Fără a efectua o verificare prealabilă, »Europa liberă« a dat imediat pe post respectiva aberaţie. William Totok este fără īndoială autorul celei mai mari minciuni publicistice de după cel de al Doilea Război Mondial. Este evident că a fost dirijat de un servciu de informaţii străin, probabil KGB, īnsă nu e exclus nici amestecul serviciilor secrete iugoslave (UDBA), oricum aflate īn strānsă colabrare cu KGB.“ (Fabrica de spioni, Editura Vestala, Bucureşti, 2010, p. 237.)

Fără a mai insista asupra conţinutului, reproducem aici un articol apărut prima dată īn revista "22", apoi şi-n volumul "Aprecieri neretuşate". Adăugăm convorbirile telefonice pe care William Totok le-a avut după izbucnirea revoltei de la Timişoara cu mai multe persoane.

Textul a apărut sub titlul „O precizare necesar㓠īn revista „22“, nr. 51, 29.12.1993-4.1. 1994 şi-n volumul Aprecieri neretuşate, Eseuri, articole şi interviuri. 1987-1994, Editura Universităţii „Al. I. Cuza“, Iaşi, 1995, pp. 64-69.

hjs-online

 

 

 

O precizare necesară

Patru ani de la izbucnirea Revoluţiei anticomuniste şi anticeauşiste din Romānia

William Totok

Pare aproape incredibil, dar e adevărat: Au trecut patru ani, de cīnd Ceausescu a dispărut. Patru ani īn care sperantele de atunci pentru foarte, foarte multi cetăteni ai Romāniei, pur si simplu, s-au năruit. Frigul atotstăpīnitor este acelasi, cozile nu s-au micsorat. In schimb, oamenii au īnceput să uite. Nu nostaligicii vechiului sistem se duc īn pelerinaj la mormīntul fostului dictator, ci oamenii necăjiti, care nu mai īnteleg nimic. Cu o obrăznicie nedisimulată atotputernicii de ieri se īncălzesc la umbra atotputernicilor de azi. Exercitiile de democratie ale vechii nomenclaturi coincid īntocmai cu propriile lor interese. Ieri securisti, azi īntreprinzători, ieri comunisti, azi ultranationalisti, ieri atei, azi credinciosi s.a.m.d.  Au trecut patru ani si nu "se stie" cine a tras īn decembrie 1989. Nu se stie, cine au fost "teroristii" (pentru a folosi nefericitul sinonim pus īn circulatie tot de "necunoscuti"). Nimeni nu stie nimic. Amnezia s-a generalizat īn acesti patru ani. Cei care īndrăznesc să revină asupra acestor īntrebări sīnt apostrofati drept "paranoici", asemenea celor care au īndrăznit să deschidă gura pe vremea lui Ceausescu. "O pasăre nu aduce primăvară", īmi spunea īn decembrie 1975 anchetatorul securitătii, pe atunci locotenent-major Petre Pele, azi ofiter al noului serviciu secret "democratic". Mă aflam atunci īntr-un beci al securitătii din Timisoara, la clasa I, mă asigura un plutonier-gardian, pentru simplul fapt că am scris niste poeme īn care sus‑pomenitul ofiter īmpreună cu profesori universitari - da, nu e o greseală de tipar -, si ei bine mersi, au depistat atacuri īmpotriva socialismului si ale presedintelui. Toti acestia s-au bucurat atunci de toată īncrederea partidului, precum se bucură īn continuare de īncrederea organelor democratice, alese, nu-i asa. Eu mă bucuram, īn schimb, de grija lor deosebită si de articolul 166 din Codul Penal.

Nu m-au uitat nici după ce m-au silit să părăsesc tara. Mi-au trimis pe "Fiii lui Avram Iancu", deghizati īn legionari afurisiti ce se foloseau de ortografia ceausistă īn niste epistole de toată frumusetea: "De la a nu accepta un sistem politic si pānă a lovi īntr-un popor - care te-a primit si te-a tinut la sānul lui - e o cale lungă, pe care ai reusit să o strabati cu usurinta celui pe care nu-l dor durerile acelui pămānt. Ia seama că luneci īntr-un joc periculos, iar dacă faci cunostintă cu noi īn scris, data viitoare - ce nu-i departe dacă nu te potolesti - vei cunoaste tăisul pumnalelor noastre sau greutatea bardelor. NU NE INCERCA RĂBDAREA!!!"

Barzii crescuti sub aripa protectoare a īnflăcăratului Păunescu se īndeletniceau pe atunci cu invocarea duhului lui Iancu. Si la Timisoara securistul versificator Andrei Indrei īi dedica aceluiasi Iancu o odă īn ritm ceausist, publicată īn "Drapelul rosu" (15 12 1985) - azi rebotezat īn "Renasterea Bănăteană"-: "La gorunii Tebei, altar solar al natiei romāne,/ Veniră generatii să se-nchine/ Jurīnd pe vesinicia gliei, pe mormintele străbune, /Că orice pīngărire, vor sti să o răzbune."

Trei ani mai tīrziu īn acelasi oras "poetul" nu va vedea nimic, nu va stii nimic, fiindcă devenise pensionar.

In ianuarie 1990, cīnd m-am īntors pentru prima dată īn tară, am īntīlnit īntr-un restaurant timisorean pe securistul care m-a anchetat īn anul 1970! Un oarecare Topliceanu. Insotit de 2 colegi, īmi face cu nonsalanta semnul victoriei. Fotograful care se afla cu mine la aceeasi masă, din păcate, nu a fost pe fază.

Au trecut alte săptămīni, au trecut lunile si cei care odinioară tăiau si spīnzurau, cum s-ar spune, s-au transformat īn cetăteni onorabili, cu meserii onorabile. Altii au fost "dislocati", altii avansati. Unii dintre ei, suferind de boli profesionale incurabile, se zbăteau īn spatele gratiilor atīt de tare, īncīt au fost pusi īn libertate, din milă crestinească si democratică, tovarăsi! Maiorul Radu Tinu, fost comandant adjunct al securitătii din Timisoara, si el nevinovat ca toti ceilalti, stia el ce stia, cīnd īi ameninta pe părintii mei rămasi ostateci īn Romānia ceausistă multilateral dezvoltată. Stia, oricum, că sīnt un spion periculos, precum a mărturisit gazetei "democratice" "Europa" (nr. 38/ august 1991) direct din celula īn care astepta lăsarea la vatră. Azi patronează īmpreună cu un alt vechi ortac (căpitanul Valentin Ciucă) noua firmă "Tival Impex. S.R.L.", firmă ce, bineīnteles, nu se ocupă de exportul unor anagrame. Cu aceeasi vigilentă revolutionară si asul stilizat al contraspionajului, Filip Teodorescu, mă denigrează īn colportajul său intitulat "Un risc asumat" (1992) drept spion, substituind realitătii neadevărul dezinformării. "Vechile legături ale lui William Totok cu servicii străine de spionaj sīnt cunoscute de intimii acestuia, nu numai de Scuritatea romānă" - scrie negru pe alb la pagina 271. Cu alte cuvinte, atitudinea mea anticeausistă este criminalizată printr-o afirmatie incriminatorie nedovedită si ireală. Deja Roland Vasilevici, un vechi securist din Timisoara, care răspundea īn trecut de asa numitele "secte religioase", autor al unor romane pseudo-politiste, s-a dat după revolutie cu "opozitia", prezentīndu-se īn haine de pocăit. Intr-o carte apărută la Editura de Vest din Timisoara ("Piramida lupilor", 1991), dedicată "martirilor Revolutiei", Vasilevici mă elogiază prin adevărurile sale elegant ciopīrtite: "Scriitorul german (svab) din Banat William Totok, care a făcut parte dintr-un cenaclu local de limbă germană, alături de mai multi tineri condeieri, suspectat a fi agent al serviciului german de informatii. Ca urmare, a fost cenzurat, perchezitionat, tracasat, avertizat, cercetat, amenintat cu tragerea la răspundere penală, preconizīndu-se a se regiza niste fapte infractionale (īn nici un caz politice, pentru a nu irita autoritătile germane), după cunoscutul tipic elaborat de Securitate; obligat, īn final, să se refugieze īn Germania... Aceasta a reprezentat o victorie a Securitătii, la vremea respectivă, apreciindu-se că statul romān a scăpat de un virtual dizident politic, de un spion, de un răzvrătit periculos. Ulterior, īntregul său anturaj a avut de suferit, fiind 'dăstrămat', ca să folosesc formularea consacrată."(pp. 138-139)

Unii dintre "fostii", azi chiar afirmă cu nonsalantă c-ar fii contribuit īn "mod decisiv" la răsturnarea dictaturii. "Eroismul lor patriotic" combinat cu fantezia romanelor politiste, īn sfīrsit, se poate articula din nou fără nici o jenă. Si asta datorită libertătii cuvīntului pentru care "au luptat" direct din fotoliile lor de torsionari. Stilizarea colonelului de Securitate Nicolae Păduraru din Timisoara īntr-un apărător blīnd al opozantilor, cum se poate citi īn cartea "Temeswar. Symbol der Freiheit" ("Timisoara. Simbolul libertătii") apărută īn Germania īn anul 1992 sub semnătura trio-ului de autori György Mandics, Hans Vastag si Manfred Engelmann, īntrece pīnă si fantezia securitătii. Astfel speculatiile devin certitudini, iar certitudinile speculatii. Mistificarea supradimensionată a conjuratiei devine īn această carte de-adreptul absurdă. Ca părinti spirituali ai transformărilor apar īn această carte vechi stalinisti si securisti, precum amintitul Păduraru, care a fost direct răspunzător pentru arestarea mea īn anul 1975, acuzīndu-mă de "Propagandă īmpotriva orīnduirii socialiste" si nu pentru spionaj, precum dă de īnteles Vasilevici & Co.

La 20 decembrie 1992 am ascultat cu stupoare īn cadrul emisiunii Europei Libere,"Fată-n fată", realizată de către d-l Emil Hurezeanu, tezele aberante ale lui Radu Portocală, autorul unei controversate cărti despre evenimentele din decembrie 1989, intitulată "Autopsia unei lovituri de stat" ("Autopsie du Coup d'état Roumain. Au pays du mensonge triomphant", Calmann-Lévy 1990). Numerosi ziaristi din Occident - dar si din tară (īn această categorie intră si jurnalistii binecunoscuti ai publicatiilor neonationaliste, ca de pildă, "Romānia Mare", "Europa" sau "Renasterea bănăteană") - au vehiculat teza "loviturii de stat" bazīndu-se pe surse neverificate si nedovedite. Asta, īn cel mai bun caz, pentru a produce materiale senzationale. Alteori acesti autori, printre care si Radu Portocală cu a sa carte, pornesc de la prezumtia că fosta securitate ar fi fost autorul real al răsturnarii regimului ceausist. Teze asemănătoare sustine si Antonia Rados īn volumul "Die Verschwörung der Securitate. Rumäniens verratene Revolution" ("Conspiratia securitătii. Revolutia romānă trădată"; Hoffmann und Campe, Hamburg 1990). Dacă Antonia Rados măcar a īncercat să verifice direct unele date vehiculate de către presa occidentală, date legate de numărul mortilor de la Timisoara, Radu Portocală, de pildă, a omis din motive necunoscute să consulte pe cei care au avut īn acela momente dramatice ocazia să mentină legătura cu diverse persoane din Timisoara. Astfel, d-l Portocala continuă să citeze ziarul "Liberation" care mi-ar fi cerut dezvăluirea surselor de la Timisoara, surse ce au relatat după izbucnirea revoltei despre numărul victimelor si despre actiunile de represiune. Ziarul "Liberation", am mai spus-o si cu alte ocazii, nu m-a intervievat niciodată. E adevărat, că am refuzat, din motive lesne de īnteles, să dezvălui, īn momentul acela, numele informantilor mei. Chiar si-n interviul transmis īn direct de către canalul 2 al televiziunii germane (ZDF), am refuzat categoric să dau numele vreunui informant, asta īn ciuda insistentelor crainicului si-n ciuda faptului că-n prealabil am stabilit că nu mă va īntreba īn cadrul emisiunii nimic despre identitatea persoanelor de referintă.

In schimb, informatiile pe care le-am primit telefonic de la Timisoara īncepīnd cu data de 17 decembrie 1989 au fost īnregistrate pe bandă si pot fi consultate si astăzi! Inclusiv interlocutorii de atunci. Indirect, Radu Portocală acuză postul de radio "Europa liberă" că ar fi contribuit la inducerea īn eroare a opiniei publice prin vehicularea numărului imens de morti. Trebuie precizat, că informatia pe care am primit-o īn noaptea de 17 spre 18 decembrie de la d-l Dan Avramescu se sprijinea pe cele văzute si trăite de acesta. Ceilalti interlocutori, Doina Pasca-Harsany (de la care am primit relatări absolut veridice si īnainte de aceste evenimente), Zeno Alexandrescu sau Emmerich Lessel, au confirmat īntīmplările de atunci. Sub impresia tragicelor evenimente, d-l Avramescu a indicat 300 sau 400 de morti[1] . Această cifră nu a fost dată publicitătii de către "Europa liberă". In schimb, a fost difuzată de mai multe agentii de presă si o sumedenie de posturi de radio si televiziune din occident. Am adăugat atunci īn mai toate interviurile si luările de pozitie că este vorba de o informatie directă de la un martor ocular, si as vrea ca acesta să nu aibă dreptate īn ceea ce priveste numărul victimelor. (Repet, casetele īnregistrate cu aceste interviuri, inclusiv cu relatările "Europei libere" pot fi consultate si astăzi.) Pentru a contracare tezele jurnalistice īndoielenice care au dominat dezbaterea publică a anului 1990 am hotărīt să dau publicitătii relatările mele din decembrie 1989. Revista ieseană "Convorbiri literare" Nr.29/ septembrie 1990 a publicat toate procesele verbale ale convorbirilor mele telefonice după izbucnirea revoltei de la Timisoara, indicīnd si numele surselor care pīnă la acea dată, bineīnteles, n-au fost cunoscute public.

 

 

"Aici e dezastru!"

Primele confirmări telefonice de la timisoreni despre revolta de acum cinci ani

 

In dimineata de duminică, 17 decembrie 1989, m-a sunat un redactor de la BBC, īntrebīndu-mă, dacă as fi auzit ceva despre izbucnirea unei revolte la Timisoara si altercatiile īntre fortele de represiune si populatie. Nu puteam nici să confirm, nici să infirm zvonurile care īn cursul zilei s-au īntetit. Regimurile comuniste din mai multe tări est-europene nu numai că s-au prăbusit, dar opozitia se pregătea să preia puterea din mīinile "reformistilor" care nu se mai puteau opune schimbărilor. Stiind că legăturile telefonice cu Romānia se obtin extrem de greu, am īncercat - īmpreună cu fratele meu - să contactez mai multe persoane din Timisoara. Pe la ora 1 noaptea reusesc, īn sfīrsit, să stabilesc legătura telefonică cu Doina Pasca-Harsanyi. Această primă convorbire nu am reusit s-o īnregistrez pe bandă. Toate celelalte convorbiri care au urmat ulterior au fost īnregistrate, unele chiar foarte bine. Procesele verbale ale acestor convorbiri le-am transmis a doua zi mediilor de informare. Iată primul proces verbal al convorbirii cu Doina Pasca-Harsanyi, transmis si de Europa Liberă:

"In timpul convorbirii telefonice se aud rafale de mitralieră. Persoana cu care vorbesc īmi relatează că īncepīnd de vineri au loc demonstratii la Timisoara, ce au izbucnit īn legătură cu deportarea pastorului Lįszlo Tökés. La īnceput au fost cīteva sute de persoane, multimea extinzīndu-se ulterior la cīteva mii. Au intervenit trupele speciale ale securitătii, militiei si ale armatei, la īnceput cu gaze lacrimogene, aruncătoare de apă si bastoane de cauciuc. S-au tras rafale de avertisment. Demonstrantii s-au deplasat apoi spre comitetel judetan de partid, cerīnd să fie primiti de către noul prim-secretar, Radu Bălan. S-a aflat că īntre timp ar fi sosit la Timisoara si Ilie Matei, fostul prim-secretar īn judetul Timis, avansat la ultimul congres īn rīndurile comitetului politic executiv. Cei doi au refuzat dialogul cu demonstrantii. In schimb, s-a ordonat securitătii să tragă īn populatie. De duminică la prīnz se trage īn demonstranti. Sīnt numerosi răniti, morti, arestati. Nimeni nu mai poate să iese īn străzi fără să-si pericliteze viata. Pe străzi si-au făcut aparitia tancuri, blindate, amfibii si de-asupra orasului rotesc elicoptere. Interlocutorul meu a comparat cele īntīmplate cu evenimentele din Piata Tien-An-Men din Pekin. A vorbit despre un adevărat masacru. La demonstratie au participat si multi studenti care au strigat lozinci anticeausiste. Au fost arse portetele si cărtile dictatorului. Timisoara, practic, e īnconjurată de armată, nimeni nu poate să iese."

La ora 3 īn aceeasi noapte o altă persoană (Zeno Alexandrescu) confirmă cele relatate de Doina Pasca. (Bineīnteles, că numele interlocutorilor atunci nu le-am făcut publice din motive de protectie.) Am adăugat relatării mele următorul text:

"O altă persoană cu care am putut stabilit legătura telefonică, confirmă cele relatate. El mai afirmă că oficial s-ar fi spus că politia a tras doar īn picioarele demonstrantilor, adăugīnd că 'stim noi ce īnteleg ei cu tras la picioare!' El a mai declarat că toate mijloacele de transport īn comun din Timisoara n-au circulat īn cursul zilei de ieri. (Se mai relatează că persoanelor care au īncercat ieri să telefoneze din Timisoara īn străinătate li s-a refuzat orice legătură.)"

"Ora 2,30: Stabilesc legătura telefonică cu o altă persoană (Dan Avramescu - W.T.) pe care o pot īnregistra doar fragmentar din cauza unor zgomote care īngreunează receptarea:

'Aici e dezastru. In Piata Libertătii e demonstratie. 3 pīnă la 400 de demonstranti morti. Dezastru. Mitraliere, amfibii, tancuri. S-a tras direct īn populatie. Azi (interlocutorul meu se referă la ziua de duminică) au fost mai multi decīt ieri. Trebuie să vă spun, trebuie să spun ce se-ntīmplă īn tara asta. Am văzut oameni morti. Am stat līngă ei. I-au īmpuscat. Trebuie să se afle ce-i īn tara asta. ( Sfīrsitul convorbirii telefonice.)"

Această mărturie făcută sub impresia si socul īntīmplărilor am redat-o textual īn mai multe interviuri. Cifra indicată nu a fost dată publicitătii de către "Europa liberă". In schimb, a fost difuzată de mai multe agentii de presă si o sumedenie de posturi de radio si televiziune din occident. Am adăugat atunci īn mai toate interviurile acordate unor posturi de radio din Germania, că cifrele indicate ar putea fi o eroare, si să sperăm că interlocutorul nu are dreptate. (Numărul victimelor a rămas controversat si ulterior, cifrele indicate de autoritătile oficiale si de cele neoficiale oscilīnd īntre 97 si 111 presoane ucise si peste 210 rănite.)

De-abia īn noaptea de 19 spre 20 decembrie reusesc să telefonez din nou cu mai multe persoane din Timisoara si Bucuresti.

Orele 22-23 (23-24 ora Bucurestiului): "La Timisoara, se pare, că ieri a fost ceva. La noi (interlocutorul Mihai Stătulescu se referă la capitala tării, Bucuresti) totul este perfect, e liniste... Se dau mai multe alimente. Se pare că valul tot dincolo va fi! (Intrebat despre mortii de la Timisoara, după cīteva ezitări el afirmă:) Da stiu, mi-a povestit un tip care a adus un cartus de acolo. Aici o să fie cu bălti de sīnge. Adică prea s-a strīns surubul, prea mult. In Bucuresti e asa: omul si paza, omul si paza... adică totul s-a dublat, s-a triplat. (Se referă la paza militarizată.)"

Ora 1,40 (2,40 ora Bucurestiului): Cristina Mayer care se află īn locuinta lui Dan Avramescu din Timisoara relatează:

"Azi s-au īntīmplat mai putine lucruri. Dacă sīnt trei oameni pe stradă, se trage. In oras e ceva asemănător cu starea de asediu. N-am iesit de trei zile pe stradă. Nu stiu dacă lumea merge la muncă, la serviciu. La ELBA (īntreprinderea Electrobant din Timisoara - notă W.T.) am auzit c-ar fi fost tam-tam. Nu stiu nimic precis. Sigur e că se trage īn continuare. Poate doar trag īn aer. Se poate circula si călători īn afara orasului, īnsă cunosc pe unii care au fost īntorsi de la gară - chiar cu delegatie īn buzunar. Nu stiu, dacă īn alte orase se īntīmplă ceva. Aradul e īnconjurat. La Tīrgu-Mures n-a fost nimic. La Timisoara legăturile telefonice, partial, au fost īntrerupte, unele persoane au asteptat pīnă la două ore ca să poată telefona īn oras. E nasol. M-am speriat, toată noaptea s-au auzit īmpuscături. Demonstratia a fost mare īn Piata Traian si-n Piata Libertătii. Au tras si-n copii si-n adulti. Nu stiu cīti morti sīnt. In orice caz sīnt sute. Sīnt sute. Cadavrele n-au putut fi luate de către familii si rude, multe cadavre au fost lăsate īn Piata Traian si-n Piata Libertătii, īn toate pietele orasului au fost foarte multe. Iti dai seama ce fericire e aici! In primele două zile am fost paralizată. Te obisnuiesti... cu teroarea asta. Nici nu-ti vine să trăiesti. Nu stiu dacă s-a tras din elicoptere. O verisoară internată la spitalul judetean luni (18. dec. - nota W.T.) a văzut acolo multi oameni care au fost răniti de gloante, adusi pe targă. Tancurile au intrat īn case, asa ceva n-am mai văzut īn viata mea. Am auzit că se trage īn continuare. Să nu se adune mai multă lume, decīt 3-4 oameni. Nu mai recunosti orasul, au ars multe clădiri, totul e devastat. S-a dat foc la case, la chioscul de ziare din Piata Libertătii, la parfumeria de līngă cinematograful Timis din centru. Oamenii au aruncat cu sticle umplute cu benzină, ce explodau ca bombele. Totul arată groaznic, inimaginabil.

Intre orele 3 si 4 (4 si 5 ora Bucurestiului): Un alt timisorean (Emmerich Lessel) a confirmat că si-n cursul zilei de ieri au avut loc ciocniri, īnsă fără ca acestea să atingă proportiile din zilele precedente. Convorbirea a fost foarte scurtă. Interlocutorul (speriat) a răspuns foarte laconic la īntrebări, prin: da, nu, da, nu. Despre situatia de la Arad n-a putut relata nimic.

 

Ce anume s-a transmis la Europa liberă poate fi ascultat pe internet. A se vedea emisiunile postate īn anul 2009 la rubrica „Arhiva istorică Radio Europa liberă“. Īn primul rīnd emisiunile cuprinse sub titlul generic: Revoluția din decembrie 1989.  Aici este postată şi emisiunea din 18.12.89 - Actualitatea romānească: Timișoara īn revoluție. Pentru AUDIO apăsaţi aici.

 

TIMIŞOARA ĪN MEMORIA COLECTIVĂ CONTEMPORANĂ

Perspective fragmentare

de Victor NEUMANN

 

Oraşul cosmopolit al unei regiuni transfrontaliere

 

Elitele Imperiului habsburgic au fost pentru īntīia oară tentate să adopte setul de valori proprii civilizaţiei occidentale īn secolul al XVIII-lea. Un secol mai tīrziu, orientarea pro-occidentală a fost īnsuşită şi de către masele din oraşele Europei centrale. Adoptarea valorilor moderne avea să reprezinte un reper important al societăţilor urbane. Īntre anii 1880-1918 avusese loc o explozie demografică fără precedent īn oraşele Monarhiei austro-ungare. Īn acea perioadă s-a construit mult, nu numai īn centrele cunoscute, dar şi īn micile burg-uri ce au dobīndit astfel o configuraţie arhitecturală europeană. Atunci s-au pus īn funcţiune noi administraţii īn toate oraşele Europei centrale după modelul Vienei sau Budapestei, s-a diversificat producţia economică, au fost adoptate principiile comerciale universal valabile pe toată suprafaţa continentului.

Situat la o distanţă de 550 km de Viena şi 250 de km de Budapesta, Timişoara a asimilat īntr-un timp scurt influenţele transmise dinspre cele două capitale imperiale. La 1910, oraşul număra 72.555 locuitori, avea două instituţii de īnvăţămīnt pentru pregătire tehnică superioară, două episcopate, 62 de fabrici cu producţie mică şi mijlocie, 132 de asociaţii ştiinţifice şi profesionale, 7 cotidiene, 17 tipografii, o viaţă muzicală de foarte bună calitate, etc. Cu un număr de 11. 656 elevi īn anul 1906, Timişoara era un adevărat oraş al şcolilor. Īn anul 1911, autorităţile oraşului au obţinut acordul īnfiinţării celei de-a doua politehnici din estul monarhiei. După Budapesta, Timişoara devenise unul dintre cele mai importante şi mai moderne oraşe din zona de est a Austro-Ungariei1. Din punct de vedere economic, el surclasa oraşele din Transilvania, din estul Cīmpiei Panonice sau din Voivodina. Era comparabil cu Bratislava (Pozsony) şi cu Pécs. Deschiderea europeană īi fusese facilitată de practicarea plurilingvismului (cultura timişoreană a fost pentalingvă), interculturalităţii şi apartenenţei multiconfesionale a populaţiei. Analizată din toate unghiurile, industrial, urban, social, cultural, pegadogic şi comportamental, Timişoara anului 1910 fusese integrată Europei şi a deţinut rolul de “principală verigă de legătură dintre Monarhie şi Balcani”.Temeliile puse īn deceniile dualismului s-au dovedit folositoare pe īntreg parcursul secolului al XX-lea2. 

Sectarismul comunitar nu a concurat la orientarea politică a oraşului. Graţie coabitării, condiţiei social-materiale relativ apropiate a majorităţii locuitorilor, precum şi a unui amestec de familii de origini diverse, Timişoara a dejucat tendinţele asimiliste, etno-naţionalismele ori excesele doctrinar-religioase. Hibriditatea ei culturală a generat o stare de civilizaţie ce a contribuit la atracţia pentru invenţii tehnice şi comerţ. Acestea sīnt doar cīteva elemente ce au făcut posibilă perpetuarea diferenţelor de orientare culturală şi politică ale Timişoarei īn comparaţie cu multe dintre oraşele īnvecinate, ca de exemplu, Arad, Oradea, Cluj, Braşov, Debreţin şi Szeged şi unde programele educaţionale care impuneau īntīietatea unei limbi īn dauna alteia deveniseră parte a politicilor oficiale ungare. Capitala Banatului s-a situat la egală distanţă şi de Kulturnation-ul romantismului german ce fusese receptat şi făcuse carieră īn a doua jumătate a secolului al secolului al XIX-lea şi īn secolul următor īn multe dintre mediile intelectuale central şi sud-est europene precum acelea cehe, slovace, romāne, croate, sīrbe, greceşti şi bulgare3.        

Īn pofida presiunilor de maghiarizare din perioada 1880-1914, a unei tentative de anexare sīrbă din timpul celui dintīi război şi a politicilor de romānizare īncepute īn 1919, Timişoara a continuat să fie şi pe parcursul secolului al XX-lea un oraş prin excelenţă cosmopolit. Remarcabil a fost faptul că pentru o lungă perioadă locuitorii au folosit limbile germană, maghiară, sīrbă, idiş şi romānă şi că distincţiile nu fost şi nu au devenit definitorii. Numele oraşului era cunoscut īn toate limbile importante folosite de locuitorii săi, de exemplu: Temeschburg, Temesvįr, Temişvaru, Timişoara. Conştientizarea moştenirilor istorice diverse a rămas o constantă, fapt ce a făcut ca pīnă şi practicile religioase ale fiecărui grup cultural să fie la rīndul lor diverse. Romānii erau de religie ortodoxă, dar şi greco-catolică4; maghiarii erau romano-catolici şi reformato-calvini; germanii erau romano-catolici şi, īn mică proporţie, evanghelico-luterani; evreii, ashkenazi şi sepharzi, ortodocşi şi reformişti sau neologi5. Din aceste moşteniri s-au născut codurile multiple ale cetăţeanului Timişoarei, parţial identificabile pīnă astăzi īn definirile şi autodefinirile identitare, īn pedagogia socială, īn interferarea obiceiurilor religioase, īn supravieţuirea şcolilor medii de limbă germană, sīrbă, maghiară şi īn apariţia acelora de limbă engleză şi limbă franceză. Toate indică o fizionomie multi- şi interculturală, īn care familiile mixte au jucat rolul de avangardă.         

Ca urmare a primului război mondial, a destrămării imperiilor şi a desenării noii hărţi a Europei prin tratatul de la Versailles, unele dintre fostele regiuni ale monarhiei austro-ungare se transformaseră īn motorul industrializării noilor state-naţiune. Boemia şi Moravia au jucat un asemenea rol pentru Cehoslovacia. Banatul nu s-a transformat īntr-un model similar pentru Romānia. Timişoara a intrat īn raza de influenţă a Bucureştiului, capitala Romāniei. Adică, i s-a impus un model cultural şi o gīndire politică diferite comparativ cu acelea ce i le-a lăsat moştenire fosta Monarhie austro-ungară. Īn consecinţă, apropierea, respectiv, integrarea īn civilizaţia occidentală au fost estompate. S-a diminuat ponderea Timişoarei şi, implicit, a regiunii Banat īn viaţa social-politică şi a fost văduvit statul naţional romān de un motor economic ce era deja funcţional şi relativ performant īn vremea monarhiei dualiste. Numit “Manchester”-ul  Transleithaniei īn anii 1900-1910, Timişoara a mai trăit o vreme din reuşitele industriale şi din faima comercială de odinioară. Treptat, īn Romānia anilor 1919-1940, oraşul devenise un centru fără putere administrativă proprie şi fără resursele financiare necesare continuării unei dezvoltări īn acord cu aspiraţiile sale. Tocmai de aceea, uneori, locuitorii săi s-au raportat nostalgic la etapele premergătoare primului război. Alteori, şi-au exprimat mai apăsat identitatea regională ori şi-au manifestat complexe de superioritate īn raport cu sudul Romāniei şi mai ales īn raport cu Bucureştiul. Nu au existat īnsă nicicīnd ideologii şi practici politice radicale care să concure la rupturi regionale sau la autonomia Timişoarei şi Banatului īn cadrul Romāniei. De altfel, acest fapt era şi imposibil datorită Constituţiei statului din 1923, care a promovat centralismul ca politică de stat şi a blocat orice putere decizională locală6.

Rolul Bucureştiului de capitală a Romāniei Mari a făcut ca amalgamul de īnsuşiri oriental-occidentale să fie propus īntregii ţări. Inspirat de Turcia otomană şi de domniile fanariote pe de-o parte, de izvoarele intelectuale franco-prusace pe de altă parte, modelul cultural al Bucureştiului trebuia īnsuşit de toate regiunile şi oraşele integrate Romāniei Mari. Īn prima fază, s-a căutat consolidarea statului. Teama faţă de vecini şi de posibilele revendicări teritoriale īşi avea temeiurile sale şi ea a făcut ca cea mai populară doctrină politică romānească să devină aceea naţionalistă. Chiar şi comunismul romānesc s-a inspirat din această doctrină, el confiscīnd suspect de bine fragmente relevante ale etnonaţionalismului interbelic īn favoarea propriei politici. Promovarea profesională şi īn ierarhiile instituţionale se făcea şi īn temeiul criteriilor etno-culturale şi de apartenenţă confesională.

Prin diviziunea artificială capitală-provincie, centralismul a inculcat o formă de excludere de la treburile publice a regiunilor vestice şi nordice şi a oraşelor lor.  Situat la intersecţia drumurilor europene ce leagă Hamburg-ul de Atena şi Istanbul şi Viena de Bucureşti, Timişoara se află īn vecinătatea imediată a Ungariei şi Serbiei. Din punct de vedere social şi al nivelului de trai, el a fost socotit pentru multă vreme cel mai ridicat oraş al Romāniei. Timişoara s-a adaptat mai greu stilului propus de Bucureşti. Fizionomia multiculturală şi comportamentul critic moştenit de la Monarhia austro-ungară au contribuit şi ele la o frondă benignă a Timişoarei īn faţa politicilor Bucureştiului. Aceasta se mai vede şi astăzi īn probleme de politici administrativ-economice, īn disputele sportive sau īn interpretările istoriei recente7. Modelul oraşului central-european rămăsese mai atractiv pentru timişoreni decīt acela balcanic propus de elitele dominante ale capitalei. De aici şi rezistenţa faţă de uniformizarea identitară a regiunilor.

Schimbările politice din 1989 

  Timişoara revoluţionară

Īn anii ‘60-’80, regimul Ceauşescu a creat o stare de spirit insuportabilă. La Timişoara, politica regimului totalitar provocase populaţia īn felurite forme. Lipsa alimentelor, dependenţele financiare, militarizarea instituţiilor, teama pentru viaţa privată, persecuţiile pe criterii profesionale, toate erau trăsături generale ale comunismului din Romānia. Īn cazul Timişoarei, ca şi al altor oraşe din Banat, li se adăuga suspiciunea faţă de cetăţeanul ce trăia īn vecinătatea graniţei şi care putea īncerca să emigreze ilegal. O tensiune a fost permanent provocată şi īntreţinută īn raporturile dintre majoritate şi minorităţi. Ea era foarte vizibilă īn cazul maghiarilor, cărora, cu ocazia semnalării nerespectării drepturilor propriei colectivităţi ori a drepturilor omului, li se reproşa revendicarea Transilvaniei şi intenţia de a scinda ţara.

Īn ceea ce priveşte minorităţile evreiască şi germană, regimul comunist a īncurajat emigrarea. O bună parte din persoanele aparţinīnd acestor minorităţi cultural-confesionale din Timişoara şi din alte localităţi ale Romāniei, deveniser㠓marf㔠de vīnzare către Israel şi Germania. Tranzacţiile nu se desfăşurau doar īn temeiul īnţelegerilor semnate īntre statele invocate şi Romānia regimului Ceauşescu, ci şi prin cointeresarea funcţionarilor romāni din aparatul de partid, din serviciile de Miliţie şi Securitate. Acesta era motivul pentru care, īn foarte multe situaţii, eliberarea paşapoartelor de emigrare definitivă īnsemna aşteptări de luni sau ani de zile. Emigrarea evreilor şi germanilor devenise o sursă de venituri pentru ierarhia regimului. După eliberarea Romāniei de sub dictatură, au rămas multe necunoscute īn legătură cu averile făcute pe amintita cale de familia Ceauşescu şi de slujitorii ei oficiali şi neoficiali.

Timişoara a fost marcată de aceste politici făţiş ori subtil discriminatoare. Un tratament identic era aplicat şi persoanelor provenind din familii mixte, īndeosebi acelora ce purtau nume cu altă rezonanţă decīt aceea romānă. Politicile de acest fel ale partidului comunist romān aveau similitudini izbitoare cu acelea legionare şi antonesciene. Aidoma legislaţiilor rasiale ale regimurilor de extremă dreaptă, ele urmăreau purificarea etnică. Oficialităţile acţionau īnsă īn temeiul ordinelor verbale, iar propaganda ideologică amalgama ideile fasciste şi acelea stalinist-comuniste. Etnicismul a fost practicat de regim pe baza ordinelor verbale, adică, discriminarea a fost introdusă pe uşa din dos. Īn felul acesta, populaţia era indusă īn eroare cu privire la practicile şi accentele ideologice ale regimului. Potrivit acestei politici, minorităţile culturale, etnice şi confesionale urmau să dispară. Īn īnsăşi selectarea studenţilor, a cadrelor universitare, activiştilor culturali, pedagogilor, editorilor şi jurnaliştilor de la cotidiene, comuniştii ţineau seama de apartenenţa comunitară şi de ponderea acesteia.

Aidoma practicilor din milleturile medievale turceşti, locuitorii Romāniei comuniste erau obligaţi să se identifice cu un grup anume ori erau identificaţi īn mod aleatoriu pe bază de nume, limba vorbită sau biserica frecventată. Fenomenul acesta (prezent, uneori, şi astăzi īn mediul cultural romānesc) este cu atīt mai straniu cu cīt el tindea să şteargă realităţile sociale şi istorice. Politicile dictatoriale au neglijat intenţionat moştenirile fostelor teritorii ale Imperiului habsburgic, acelea ce fuseseră colonizate cu populaţii de varii origini cultural-lingvistice şi religioase. Unele regiuni, aşa cum este şi Banatul, au devenit regiuni de graniţă după primul război. Timişoara a dobīndit o mentalitate transfrontalieră şi transculturală datorită poziţiei sale geografice. Acest adevăr al transculturalităţii a fost ocolit de cărţile de istorie a romānilor şi de acelea ale comunităţilor minoritare, motiv pentru care persistă şi astăzi semne de īntrebare cu privire la identitatea oraşului. Īn fapt, două definiri identitare intră īn competiţie, una susţinīnd diversitatea şi interculturalitatea, cealaltă, promovīnd specificitatea bazată pe elemente etnografice şi pe monoculturalitate.

 Dincolo de numele romāneşti dominante īn oraşul de astăzi şi exceptīnd minorităţile relativ bine conturate pe bază de limbă, un procent important al locuitorilor Timişoarei a păstrat pīnă astăzi nume germane, sīrbe, slovace, maghiare, fără ca ele să īnsemne identificarea persoanelor ce le poartă cu un grup anume. Īn asemenea cazuri, identitatea este una cetăţenească, iar aceea culturală este conferită de regiunea de provenienţă (īn cazul de faţă bănăţean, pentru acela născut īn regiunea Banat), de oraşul natal ori de reşedinţă (timişorean pentru acela născut īn Timişoara ori adoptat de Timişoara). Mai rar s-a īntīmplat ca aceste categorii să se asimileze unui grup anume. Este vorba aici de o realitate socială ce seamănă cu aceea din regiunile transfrontaliere europene, ca de pildă, Alsacia, Tirol, Boemia, Slovacia, Bucovina, Voivodina. Să conchid că, nu arareori, din argumentele invocate, rezultă că identitatea persoanei nu are legătură cu originea numelui. De-a lungul timpului, mai ales īn secolul al XX-lea, Timişoara avea foarte multe familii plurilingve, familii mixte, a căror apartenenţă lingvistică sau religioasă nu presupunea o definire clară. Cetăţenia lor era romānă, iar celelalte aspecte contau puţin sau deloc. Īn cazuri extreme, aşa cum au fost războaiele mondiale, elementele identitare erau trecute sub tăcere. Adesea au fost nesemnificative īn optica majorităţii cetăţenilor. Supravieţuirea ambivalenţei culturale a fost de neconceput şi de nepătruns pentru politicile cu īnclinaţii autoritare, īntemeiate pe imaginare ideologii monoculturale.         

Īn pofida intimidărilor şi a subordonării faţă de centru, Timişoara a rămas un oraş a cărui populaţie avea un ascuţit spirit critic faţă de politica totalitară comunistă. Īntr-o proporţie impresionantă, locuitorii săi erau fascinaţi de Occident, atraşi de micul trafic de mărfuri cu Ungaria şi Iugoslavia, dispuşi să comunice cu lumea largă. Timişorenii aveau un interes constant pentru bunăstarea materială, ceea ce reprezentase o īndelung apreciată moştenire a culturii clasei mijlocii din Banat. Aceste aspecte, precum şi poziţia oraşului la graniţa de vest a Romāniei, a făcut ca Nicolae Ceauşescu să considere Timişoara drept o urbe antipatică şi nesigură din punct de vedere politic. Īn anii de dinainte de revoltele din 1989, oraşul s-a remarcat prin spirit civic, prin sporadice manifestări antitotalitare şi prin cīteva preocupări intelectuale şi artistice de avangardă, neīnţelese ori neagreate de oficialităţi. Sentimentele contrare regimului se identificau şi īn tendinţele cosmopolite ale unui segment important al cetăţenilor săi.  Un motiv īn plus ca regimul lui Ceauşescu să suspecteze populaţia oraşului, să se disocieze de orientarea lui ori să dispună măsuri speciale de supraveghere şi control.

Scīnteia de la care a pornit marea demonstraţie din decembrie 1989 de la Timişoara are legătură cu fizionomia multiculturală şi multiconfesională a oraşului. Exista o idee politică ce fusese conturată cu ocazia distrugerii satelor din Transilvania, idee ce s-a făcut repede cunoscută īn mediile internaţionale. Aceeaşi idee avea să joace un rol major īn declanşarea demonstraţiilor anticomuniste de la Timişoara. Protestul pastorului maghiar Lįszló Tőkés faţă de măsurile de distrugere a satelor transilvane a fost pozitiv receptat de enoriaşii Bisericii Reformate, de mediile politice internaţionale, de presa din Ungaria şi Germania8, dar mai ales de populaţia locală9.

Dizidenţa pastorului īncepuse īn anii 1981-1982 la publicaţia clandestin㠓Ellentpontok”(Contrapuncte) şi avea să continue prin slujbele religioase din diversele parohii īn care a fost mutat īn chip forţat. La sfīrşitul anilor ’80, Tőkés era capelan al Bisericii reformate din Timişoara, unde a fost adoptat de cercurile de credincioşi şi de către intelectualitatea maghiară10. Arestat la domiciliu īntre 1 şi 15 decembrie 1989,  Tőkés urma să fie evacuat de către aparatul de represiune al regimului Ceauşescu. Opoziţia enoriaşilor, urmată de solidaritatea generală a timişorenilor din ziua de 16 decembrie 1989 faţă de īncercarea de evacuare a pastorului a fost momentul cheie care a declanşat marea revoltă īmpotriva regimului Ceauşescu. Protestul grupului confesional reformat a fost receptat şi asumat de un segment ilustrativ al populaţiei oraşului care īnţelesese că suferinţa grupului minoritar era una şi aceeaşi cu a majorităţii. Īntre lozincile scandate īn 16 decembrie la Timişoara erau şi acelea care marcaseră ideologia revoltei:  “Jos Ceauşescu“, “Jos tiranul“. Din descrierile revoltei de la Timişoara, rezultă că cetăţenii oraşului s-au solidarizat necondiţionat cu Lįszló Tőkés īn momentul īn care s-a pus problema evacuării acestuia din propria locuinţă. Luptător pentru drepturile minorităţii maghiare din Romānia, Tőkés a fost profund impresionat de ataşamentul timişorenilor faţă de  cauza sa. Iniţial reprezentată de un grup de vorbitori de limbă maghiară, demonstraţia de solidaritate din faţa casei pastorului a atras īn scurt timp cīteva mii de cetăţeni, īn majoritatea lor vorbitori de romānă. Planurile Securităţii lui Ceauşescu de a provoca un conflict romāno-maghiar au fost dejucate de demonstranţii care purtau īnsemnele unei societas civilis, animată de idealul eliberării de  sub regimul comunist opresor şi nu de susţinerea unei prăfuite neīnţelegeri istorice.

Īn 17 decembrie 1989, Radio Budapesta anunţa că Miliţia a risipit demonstraţia organizată īn apărarea lui Tőkés, dar c㠓ea s-a transformat īntr-un protest anticeauşist”11. Cunoscutul ziar german “Die Welt”, īn ediţia sa din 18 decembrie 1989, īşi informa cititorii asupra faptului că la Timişoara aproximativ 4000 de demonstranţi s-au adunat la biserica reformată-calvină spre a opri evacuarea pastorului Tőkés. Īn aceeaşi zi, “Die Welt” a anunţat că au avut loc ciocniri violente īntre populaţie şi Miliţie şi că, demonstraţiile ce iniţial au avut “un caracter etnic maghiar”, „s-au transformat ulterior īn demonstraţii anti-ceauşiste” la care s-a alăturat īntreaga populaţie a oraşului12. Tot īn 18 decembrie, SUA a condamnat represiunea brutală de la Timişoara, intenţionīnd să consulte NATO şi Comunitatea Europeană īn scopul adoptării unei atitudini comune faţă de violenţele autorităţilor īndreptate īmpotriva populaţiei paşnice a Timişoarei13.

La Bruxelles, miniştrii de externe ai Comunităţii Europene condamnau ferm represiunea demonstraţiilor antitotalitare de la Timişoara. Presa europeană şi americană a scris pe larg despre revoltele timişorene, semnalīnd atitudinea intransigentă a pastorului Tőkés īn apărarea drepturilor maghiarilor din Romānia şi maltratările la care acesta a fost supus de instituţiile represive ale regimului Ceauşescu. Mediile occidentale au evidenţiat cooperarea romāno-maghiară īn momentul amplificării demonstraţiilor, subliniind că scīnteia revoltelor anticomuniste a pornit de la pastorul Tőkés. Diplomaţii occidentali erau foarte preocupaţi, cu deosebire aceia britanici şi americani, de situaţia minorităţilor. Aşa se explică interesul pentru situaţia lui Tőkés şi vizita lor la Timişoara14. Ei cunoşteau foarte bine că regimul Ceauşescu miza pe o politică naţionalistă şi că aceasta rămăsese ultima modalitate de a-şi justifica rămīnerea la putere. Īn fapt, revolta timişoreană nu avusese un caracter etnic. Īn 19 decembrie, “Frankfurter Allgemeine Zeitung” atrăgea atenţia asupra faptului că dictatura lui Ceauşescu īi nemulţumeşte pe toţi romānii nu doar pe reprezentanţii minorităţilor15. Meritele de atunci ale lui Lįszló Tőkés au fost: 1. a atras credincioşii de partea ideii de libertate a conştiinţei; 2. a arătat deschis motivul nemulţumirii minorităţii maghiare; 3. īn scrisorile adresate mediilor politice şi presei internaţionale a formulat īn termeni credibili revendicările enoriaşilor săi şi ale minorităţii din care făcea parte; 4. a atras atenţia asupra Timişoarei ca oraş īn care populaţia este hotărītă să răstoarne regimul de dictatură al lui Ceauşescu şi să renunţe definitiv la ideologia comunistă. 

Provocarea şi īntreţinerea de către serviciile secrete a relaţiilor īncordate cu vecinii, īndeosebi cu Ungaria, a blocat ideea coagulării din timp a unui organism politic de opoziţie.  Agenţiile de presă anunţau īn acele zile că frontiera dintre Romānia şi Ungaria a fost īnchisă, la fel şi frontierele cu Iugoslavia şi URSS. Ceea ce demonstra că revolta timişorenilor a fost una spontană şi de necontrolat de către autorităţi. Invocarea prezenţei străine, īn special a maghiarilor din Ungaria veniţi la Timişoara spre a provoca spiritele a făcut parte din diversionismul serviciilor secrete ale lui Ceauşescu. Cetăţenii acestui oraş nu au răspuns provocărilor, probīnd atunci o īnţelegere a protestului lui Lįszló Tőkés, precum şi necesitatea transformării lui īntr-un argument forte al revoltei antitotalitare. Veghea din 15 decembrie din faţa locuinţei pastorului a devenit īn zilele de 17-20 decembrie impresionanta demonstraţie anticeauşistă şi anticomunistă.

Īncercarea de compromitere a coabitării paşnice a majorităţii romāneşti cu minorităţile germană, maghiară, sīrbă şi evreiască a fost una perfidă. Fragmentar conservată, societatea  civilă a acestui vechi centru urban construită pe modelul cultural central-european nu a răspuns provocărilor naţionaliste ale regimului. 

Intelectualii şi masele īn revolta din 1989

Spre deosebire de oraşe precum Praga, Budapesta şi Varşovia, Timişoara nu dezvoltase un proiect politic articulat şi util răsturnării regimului dictatorial comunist. Aidoma altor oraşe romāneşti, el era absent de la marile dezbateri de idei şi de la atitudinile antitotalitare manifeste īn cīteva din ţările Europei comuniste. Lipseau cercurile literare disidente şi presa de samizdat. Absentau personalităţile capabile să coaguleze īn jurul lor societatea civilă, care să o informeze şi să o orienteze din punct de vedere politic. Chiar dacă preocupările unor intelectuali erau ceva mai īndrăzneţe decīt īn alte oraşe romāneşti, instituţiile culturale şi universitare nu au īncurajat sau găzduit apariţia şi afirmarea alternativelor de gīndire politică. Universităţile erau supravegheate de aparatul de partid şi de acela represiv, iar cadrele didactice erau adesea selectate īn funcţie de loialitatea probată faţă de partidul comunist. Profesorii de ştiinţe umaniste, aceia ce ar fi putut contribui la o schimbare de atitudine printre studenţi, trăiau departe de realităţile sociale ale Romāniei şi de orientările culturale şi politice europene. Cu cīteva excepţii notabile, ei reprezentau o verigă īn plus a secţiei de propagandă ideologică a partidului comunist. Segmentul profesorimii cu pregătire īn domeniile filozofie, istorie şi sociologie era folosit īn catedrele de socialism ştiinţific ce funcţionau īn cadrul Politehnicii din Timişoara. Īnfiinţată după al doilea război, Universitatea din Timişoara nu avea atunci facultăţi de sociologie, filozofie şi psihologie. O modestă facultate de istorie-geografie fusese suprimată la īnceputul anilor ‘80.

Dacă īn planul profesiunilor tehnice, al medicinei, filologiei şi artelor existau personalităţi cu īnclinaţii şi cu rezultate demne de apreciat, gīndirea politică a marii lor majorităţi era străină de ideea schimbărilor politice. Relativ insensibili faţă de suferinţele semenilor, formatorii aveau cīteva privilegii din partea regimului: salarii decente, case sau apartamente spaţioase primite gratuit de la stat, burse, vacanţe īn străinătate, asistenţă medicală de calitate şi pensii bune. Noua clasă intelectuală a Timişoarei postbelice (la fel era şi īn celelalte două mari centre universitare, precum Cluj şi Iaşi) īmprumutase ceva din modelul sudului Romāniei, acela īn care cultura binelui de obşte era inexistentă. Cooperarea intelectualilor cu muncitorii, aşa cum s-a īntīmplat īn revoluţia din Ungaria din 1956 ori īn cazul luptelor sindicale din Polonia din anii 1980 nu funcţiona īn Romānia. Cu alte cuvinte, īn īntreaga ţară lucrurile erau asemănătoare din punctul de vedere al evoluţiei elitelor culturale.

Menţiunea sinceră a lui Andrei Pleşu, unul dintre prestigioşii intelectuali ai Romāniei de dinainte şi de după 1989, merită citată: “Multe dintre dificultăţile tranziţiei autohtone rezult㠖 īn absenţa unui frate mai bogat din vest - din incapacitatea intelectualităţii noastre de a anticipa şi pregăti schimbarea īncă din timpul dictaturii. Un anumit exces al acomodării, o formă de īnţelepciune vag senilă, precum şi retorica auto-justificativă a “rezistenţei prin cultur㔠(idee dragă filozofului Constantin Noica, n.m.) ne-au făcut să īntīmpinăm schimbările din 1989 cu mīinile goale. Am trăit sub o presiune decizională derizorie şi nu ne rămīne, acum, decīt să tragem consecinţele“16. Neīndoielnic, aşa au stat lucrurile. O singură observaţie mă distanţează de interpretarea tardivă, dar de bun simţ, a lui A. Pleşu : indiferent cīt de mulţi fraţi ar fi avut Romānia īn Vest, rezolvarea problemelor ei trebuia să se bazeze pe un motor intelectual interior.

După decembrie ‘89, Ivan Evseev, unul dintre cunoscuţii profesori ai Universităţii din Timişoara, recunoaşte că a fost şocat de schimbarea mentală petrecută. I-a fost foarte greu să creadă şi să refacă traseul celor īntīmplate. A fost martor la teribila bătălie a muţimii cu tancurile şi tunurile de apă, la deschisa confruntare cu forţele de represiune. Rememorarea sa este şi ea emblematică pentru categoria socială īn discuţie. “Īncepīnd din seara zilei de 16 decembrie şi pīnă la 22 decembrie poate pentru prima şi ultima oară īn viaţă, mi-a fost dat să trăiesc experienţa unui alt timp şi a unei alte realităţi, diferite de spaţiul profan, obişnuit, apt pentru o modelare raţională“17. Profesorul īncerca să-şi explice ruptura ce a avut loc īn propria sa percepţie asupra lumii prin “falia adīncă īntre timpul trăit īnainte şi după evenimente”. El nu sesizase īnsă absenţa coparticipării intelectuale īn derularea evenimentelor. Atunci, īn 1989, rolul elitelor culturale a fost minor. Revoltele s-au datorat societăţii timişorene, īntīi de toate, muncitorimii timişorene (din rīndul căreia s-a īnregistrat majoritatea victimelor), una ce a moştenit sau şi-a īnsuşit vechiul model cultural. Topit la nivelul īnţelegerii acesteia şi īntreţinut prin acţiunile civice ale grupusculelor de avangardă (ce merită evidenţiate pentru curajul lor), acest model rememorat a orientat mulţimea īn decembrie 1989.

Chiar dacă presiunea psihică era puternică şi se făcuse vizibilă prin supravegherea tuturor grupurilor sociale, lipsa de luciditate, comoditatea şi o anume laşitate puseseră stăpīnire pe o parte īnsemnată a scriitorilor, artiştilor, ziariştilor, preoţilor şi profesorilor din toate mediile. Adică, pe categoriile de intelectuali care ar fi putut pregăti revoltele anticomuniste şi tranziţia paşnică a Romāniei de la totalitarism la democraţie. Ideea de sacrificiu nu caracteriza gīndirea şi acţiunile elitelor locale şi naţionale. Excepţiile de īndrăzneală demonstrate de-a lungul anilor ‘60-’80 la Timişoara, precum acţiunile grupului coordonat de profesorul Eduard Pamfil, acelea reprezentate de scriitorii marxişti de limbă germană īn frunte cu William Totok, Richard Wagner, Anton Sterbling, Rolf Bossert, Ernest Wichner, Gerhardt Ortinau, Anton Bohn, Johann Lippet (Aktionsgruppe Banat), mişcarea muzicală Phoenix, revista Forum Studenţesc ori gesturile solitare ale poetului Petru Ilieşu, nu au conferit Timişoarei rolul unui explicit pol al dizidenţei anticomuniste18. Rezumīndu-se la sporadice contestări, reprezentanţii intelectualităţii nu au reuşit să propună o alternativă politică. Ecou al revoluţiei din Ungaria, manifestaţiile studenţilor timişoreni din 1956 īmpotriva regimului comunist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej nu s-au repetat īn anii următori.

Paralizarea instituţiilor formatoare pe o durată de mai multe decenii şi-a spus cuvīntul. Indiferent cīt de multe dovezi ale culturii civice ar fi fost īn Timişoara īn perioada comunistă, rămīne de domeniul evidenţei că īn momentul revoltei din decembrie 1989,  opoziţia democratică nu era organizată. Nu exista ceva asemănător Cartei 77 din Cehoslovacia, sindicatului Solidarnosc din Polonia ori cercurilor intelectuale dizidente din Ungaria. Aşa se face că īn locul unei acţiuni politice gīndite cu mult īnaintea evenimentelor, īn decembrie 1989 are loc o revoltă spontană a mulţimii din Timişoara īmpotriva regimului totalitar. Ea nu beneficiase īnsă de lideri recunoscuţi şi pregătiţi să īndrume populaţia pentru schimbările politice ale momentului. Īnfruntīnd cu pieptul gol autorităţile statului şi fără un program suficient de articulat īn jurul noului ideal politic, masele formate īn sensul idealului civic invocat au adus propriile lor sacrificii īn beneficiul schimbării regimului. Imensul protest din decembrie 1989 de la Timişoara a transformat oraşul īn principalul simbol al schimbărilor romāneşti ce aveau să urmeze.

Timişoara a fost cel dintīi oraş din Romānia īn care majoritatea locuitorilor a conştientizat necesitatea schimbării lui Ceauşescu şi a regimului comunist şi s-a manifestat īn consecinţă. Īn toiul demonstraţiilor, oraşul a generat cīţiva lideri de tranziţie. Pentru cīteva zile, ei au fost creatorii şi animatorii evenimentelor: se aşezaseră īn fruntea coloanelor de demonstranţi, gīndiseră strategii, luptaseră cu mīinile goale īn faţa armelor de foc şi dăduseră conţinut discursurilor politice din balconul Operei. Tot ei au fost aceia care au īncercat deschiderea negocierilor cu partea adversă: exemplul īntīlnirii din sediul Consiliului Judeţean al partidului comunist dintre reprezentanţii revoluţionarilor īn frunte cu Ioan Savu şi şeful guvernului, Constantin Dăscălescu. Īn legătură cu acel moment există o remarcă memorabilă a unuia dintre actorii principali. Ea īi aparţine revoluţionarului Ioan Savu şi este simptomatică pentru evenimentele ce s-au desfăşurat la Timişoara şi, apoi, la Bucureşti şi īn restul ţării: “Abia acolo, īn faţa lor (a lui Dăscălescu şi a īnsoţitorilor săi n.m.), mi-am dat seama că nu eram pregătiţi să purtăm o discuţie cu ei. Ne constituisem īn comitetul acela, ori cum vrei să-i spui..., īntīmplător, intraserăm de fapt cei ce ne nimeriserăm īn faţă, şi-acum ne trezeam că n-aveam idei, că nu ştiam ce puteam, ce trebuia, ce se impunea să cerem pentru a ne ridica īntr-adevăr la statutul de reprezentanţi ai mulţimii de afară”19.  De aici se vede foarte bine că nu a funcţionat o distribuţie a rolurilor, respectiv, că lipsea o verigă esenţială īn construirea evenimentelor. Este vorba de aceea reprezentată de intelectualitate. Confuziile ce au urmat şi lunga tranziţie spre democraţie a Romāniei īşi au o parte a explicaţiei īn această impardonabilă absenţă.

Īn acel moment de cumpănă, decisivă a fost doar forţa mulţimii, īnsoţită pretutindeni de ideea de solidaritate umană, de spiritul de sacrificiu şi de crezul fiecărui cetăţean īn eliberarea de dictatura comunistă. Mulţimile au fost acelea care au proclamat Timişoara cel dintīi oraş liber al Romāniei. Prin revolta lor spontană şi prin victoria lor, ele confirmă una dintre importantele interpretări date de istoricul Fernand Braudel şi potrivit căreia masele sīnt īn măsură să scrie istoria. Marea revoltă anticomunistă din decembrie 1989 de la Timişoara a fost evenimentul maselor. Oraşul nu şi-a pierdut nici cultura civică şi nici cultura mişcării muncitoreşti autentice. Adică, aşa cum se profilase la īnceputul secolului al XX-lea, Timişoara nu a īncurajat nicicīnd o diferenţă vizibilă īntre cetăţean şi muncitor. Probabil, tocmai de aceea, segmentul social al muncitorimii pe care regimul comunist l-a socotit fidel lui şi īn numele căruia pretinsese şi impusese propria dictatură, a devenit cel mai nemulţumit şi cel mai bine reprezentat īn cursul demonstraţiilor stradale anticeauşiste şi anticomuniste din 1989.

O perspectivă asupra Timişoarei contemporane

Īn anii care au urmat schimbărilor politice din 1989, s-a observat că oraşului nu i-au fost suficient recunoscute meritele. Vinovăţia instituţiilor şi a persoanelor care au deschis focul asupra populaţiei ori au ordonat să se tragă, făcīnd numeroase victime, a rămas īn cea mai mare parte necunoscută şi nepedepsită. Prezentată sumar şi dezbătută public o dată pe an cu ocazia comemorărilor din decembrie, revolta de la Timişoara s-a īntipărit numai īn memoria acelora ce au īnfăptuit-o. Neglijenţele clasei politice privind victimele de la Timişoara au generat un disconfort psihic, atomizări sociale şi grave dezacorduri politice īn viaţa oraşului. Rememorarea istoriei recente este marcată de partizanatele īn jurul celor două forme şi două motivaţii ale revoltelor: aceea de la Timişoara şi aceea de la Bucureşti. Chiar evoluţiile desincronizate ale revoltelor au creat perspective diferite asupra lor şi asupra rezultatelor lor. Modul speculativ sau provocator īn care au fost abordate evenimentele īn mass media, precum şi īn unele dintre cărţile scrise despre evenimentele din 1989 nu a contribuit la depăşirea crizei de conştiinţă vizibilă la scara īntregii populaţii.

Corupţia sistemului politico-administrativ central este acut resimţită de o majoritate a locuitorilor Timişoarei. Nervozitatea este prezentă din cauza centralismului şi a imposibilei administrări decente a oraşului. Frustrările populaţiei, dar şi ale primarilor care au căutat să gestioneze īntr-o nouă formulă  oraşul, s-au lovit de interese contrare ale politicienilor numiţi de la centru spre a guverna judeţul.  Lideri ai instituţiilor de stat au supravieţuit vechiului regim şi au opus rezistenţă īn faţa adevăratelor reforme. Chiar perspectiva asupra problemelor sociale arată că cele două modele culturale, ale capitalei şi ale oraşelor regionale, nu a īncurajat o perspectivă convergentă asupra lucrurilor şi proiectelor statale. La Timişoara se resimte invocata diferenţă īn starea de spirit a diferitelor segmente ale populaţiei. Īn fine, distanţarea excesivă pe criterii materiale īn cadrul societăţii romāneşti, situaţie īn care Bucureştiul s-a făcut foarte vizibil, face din ce īn ce mai dificilă comunicarea pe diverse paliere.

Volumele care oferă o informaţie mai obiectivă şi mai limpede cu privire la evenimentele de la Timişoara din decembrie 1989 sīnt acelea ce conţin documente20. De obicei, mărturii, adică, documente de istorie orală.  Ele nu au īnsă posibilitatea să explice ansamblul politic al momentului. Din această pricină, datele şi faptele desfăşurate paralel la Timişoara şi Bucureşti, intrarea mai tīrzie īn scenă a Bucureştiului (revolta izbucneşte īn 21 decembrie 1989) comparativ cu Timişoara (unde revolta izbucneşte īn 15 decembrie 1989) şi felul cum s-a făcut schimbarea lui Ceauşescu au dobīndit reprezentări divergente īn mintea romānilor. Actorii principali de la Timişoara nu seamănă cu actorii principali de la Bucureşti. Aspiraţiile timişorenilor conţineau idei revoluţionare īn sens autentic, adică, idei menite să conducă la totala īnlocuire a administraţiei comuniste. Acest fapt nu s-a petrecut şi nici nu se putea petrece īn īntreaga Romānie, īn condiţiile īn care ea nu era pregătită pentru aşa ceva. Majoritatea acelora ce s-au revoltat la Timişoara au refuzat să vadă acest aspect, īn vreme ce clasa politică a statului romān nou instalată nu a dat explicaţiile aşteptate. De aici a pornit destrămarea coeziunii sociale, suspiciunile, invectivele, excesul de zel īn revendicarea meritelor revoluţionare sau atacul la persoană prin mijlocirea presei şi īn absenţa dovezilor juridice.

O anume radicalitate şi mari divergenţe de păreri s-au făcut simţite şi īn context local. Ele au creat diferenţialisme acute īn orientările politice şi īn activităţile cotidiene din Timişoara. De exemplu, după un deceniu şi jumătate de la revoltele din 1989, liderii politici locali nu se īnţeleg īn probleme esenţiale privind strategiile economice, politicile sociale şi de mediu, refacerea infrastructurii şi restaurarea patrimoniului istoric. Gravitatea reiese mai ales din faptul că noua clasă politică locală nu a fost īn măsură să se impună īn ochii electoratului şi nu are reprezentanţi de anvergură īn Parlamentul Romāniei şi īn executivul de la Bucureşti. Pe de altă parte, unele partide parlamentare au impus după 1989 senatori şi deputaţi de Timiş originari din Bucureşti. Aceştia au contacte sporadice cu Timişoara şi sīnt rupţi de realităţile sociale, culturale şi economice locale.

Neacordīnd prioritate rănilor sociale şi psihologice ale populaţiei, politicile Bucureştiului au lăsat să plutească o seamă de reproşuri dinspre guvernaţi spre guvernanţi şi invers. Astăzi este destul de clar că idealurile masei de la Timişoara şi acelea ale segmentului politic ce a ajuns să conducă ţara după 1989 conţineau deosebiri de vederi. Era nevoie de o reaşezare la masa discuţiilor şi de propagarea valorilor democratice īn societate prin intermediul pedagogiilor moderne. Probabil, nici pentru aceasta, noua administraţie centrală nu era pregătită. Consecinţele se văd pe o durată mai lungă decīt ne-am fi aşteptat. Nu este o īntīmplare că nemulţumirile timişorenilor ies īn evidenţă la fiecare sfīrşit de an. Astăzi, ele se mai datorează şi faptului că demonstraţiile lor şi contribuţiile lor la eliberarea de Ceauşescu şi de dictatura comunistă nu sīnt sărbătorite īn īntreaga ţară, nu reprezintă teme de studiu īn manualele şcolare, nu au devenit exemplele preferate ale istoricilor şi nu sīnt prezentate publicului larg pe baza documentelor şi a mărturiilor orale. 

Aidoma altor oraşe ale Romāniei, Timişoara traversează momente de dificultate īn adaptarea la economia de piaţă şi la politica pluralist-democratică. Ar fi fost firesc ca după  16 ani de la evenimentele invocate mai sus, oraşul să fi dobīndit o mai mare pondere īn viaţa economică, administrativă şi culturală a ţării. Să fi cīştigat un loc egal cu al capitalei şi să se afirmat mai serios īn context internaţional. De ce nu s-a īntīmplat acest lucru? Īn primul rīnd pentru că nu s-a renunţat la centralismul administrativ şi la mutarea accentului pe formarea resurselor umane şi economice locale şi regionale; pentru că s-a neglijat, cu bună ştiinţă sau din ignoranţă, rolul pe care l-ar fi putut juca Timişoara şi Banatul situate īn vestul ţării īn dezvoltarea relaţiilor internaţionale. Promovarea valorilor locale īn locul acelora centrale, delegarea competenţelor profesionale şi manageriale, sīnt doar două elemente dintr-o suită de cereri formulate adesea de primarul Timişoarei, dr. Gheorghe Ciuhandu. Refuzul īn luarea deciziilor politice privind reforma structurală, lipsa de atenţie faţă de cel mai bun segment mediu ce a existat īn Romānia au contribuit la multiplicarea nemulţumirilor populaţiei acestui centru faţă de gīndirea liderilor naţionali. 

Ceea ce nu s-a īnţeles de către guvernele de la Bucureşti a fost că modernizarea unui stat porneşte īntotdeauna de la marginea sa mai avansată, adică, dinspre Vest. Deschiderea spre Europa a ţării ar fi putut să o asigure Timişoara şi oraşele imediat īnvecinate. Funcţionarea euroregiunilor presupunea punerea īn aplicare a modelului economiei transfrontaliere, respectiv, asigurarea legislaţiei necesare dezvoltării mai rapide şi mai eficiente a firmelor de comerţ şi servicii. Toate acestea au fost ignorate. Reluarea politicii pe care o duceau partidele acum un secol īn Vechiul Regat sau a aceleia promovate de formaţiunile politice interbelice potrivit cărora controlul se exercită prin trimişi de la Bucureşti s-a dovedit a fi contraproductivă. Nici o regiune nu poate fi bine reprezentată īn forumul legislativ sau īn acela executiv de oameni expediaţi de sus, pentru care cunoaşterea şi implicarea īn viaţa concretă a zonei rămīne īntotdeauna de domeniul iluzoriului.

Revolta perpetuă a timişorenilor este motivată de faptul că a fost īntīrziată reforma clasei politice şi a structurilor administrative centrale, a orientării proeuropene şi a descentralizării regionale. Exprimată īn multe forme, nemulţumirea a fost orientată īmpotriva foştilor comunişti, a fostei securităţi politice şi a colaboratorilor lor. Īn acest sens, timişorenii invocă adesea Proclamaţia de la Timişoara, unul dintre cele mai articulate documente politice ale liderilor societăţii civile. Gīndită şi prezentată public īn martie 1990,  Proclamaţia a devenit actul de legitimare a īntregii opoziţii romāneşti postcomuniste. Din punctul de vedere al cītorva societăţi civice şi al unui segment al vechii populaţii, ea prelungeşte pīnă astăzi spiritul revoluţionar din decembrie 1989 al Timişoarei.  Locuitorii au īnsă şi alte motive de nemulţumire, ca de pildă, lenta construcţie a necesarului de locuinţe, īntīrzierea canalizării cartierelor mărginaşe ale oraşului, absenţa unui mod eficient de gestionare a serviciilor de transport īn comun şi de modernizare a şoselelor şi a circulaţiei rutiere, inexistenţa parcărilor subterane īn pofida creşterii enorme a numărului de maşini şi pierderea controlului asupra nivelului de poluare al oraşului. Toate acestea indică o nemulţumire atīt īn privinţa liderilor politici din capitală (de orice orientare), cīt şi faţă de unii lideri locali. Este de reţinut că memoria societăţii civile nu a fost alterată. Īn schimb, ea a dobīndit nuanţări şi forme mai subtile de analiză şi explicitare.

 Timişoara de astăzi este īn căutarea unei noi identităţi sociale şi culturale. O mare parte a vechilor familii care au conferit o identitate inconfundabilă Timişoarei au emigrat. Ea reprezenta  segmentul inginerilor, muncitorilor constructori, mecanicilor, micilor meseriaşi, dar şi elitele intelectuale. Indiferent de grupul de provenienţă culturală, a plecat cea mai mare parte a vorbitorilor de limbă germană. Astăzi, mai mult decīt īn 1989, majoritatea vorbitorilor de romānă din Timişoara nu mai ştiu o altă limbă īnafara limbii materne. Un număr relativ redus de elevi şi studenţi mai īnvaţă germana, acest aspect fiind vizibil graţie mai ales Liceului Nikolaus Lenau, Forumului Democrat German, Centrului Cultural German şi Catedrei de limbă germană a Facultăţii de Litere, Istorie şi Teologie a Universităţii de Vest. Timişorenii de astăzi preferă cu mult mai mult engleza şi, mai nou, italiana.

Emigrarea comunităţii germane şi a vorbitorilor romāni de germană, la care se adaugă dispariţia comunităţii evreieşti şi mutarea unui segment important al elitei culturale şi artistice de limbă maghiară la Budapesta, a provocat o bruscă schimbare de model cultural, respectiv, comportamental. Locuitorii de pīnă la 1989 au reprezentat īn marea lor majoritate categoria prin excelenţă de origine urbană ori care s-a lăsat asimilată urbei, adică, educată, tolerantă, cunoscătoare şi păstrătoare a tradiţiilor multiculturale ale Timişoarei şi Banatului. Motivele emigrării īn masă nu au fost doar economice, ci şi politice. Īn pofida unor īnnoiri notabile, legile au venit foarte tīrziu īn īntīmpinarea iniţiativei particulare şi īn scopul dobīndirii şi redobīndirii proprietăţilor private. Golul rămas īn urma plecărilor masive a vechilor locuitori a fost ocupat pe nesimţite de o populaţie venită din satele şi micile oraşe ale Banatului, dar mai ales din Moldova, Oltenia şi Maramureş. Cert este că echilibrul identitar al Timişoarei a fost subminat21. 

Studiile sociologice ne arată că după 1989 Timişoara nu a mai avut resursele necesare să asimileze noii veniţi, aşa cum s-a īntīmplat īn perioada interbelică sau īn deceniile de după război, adică, īn contextul altor schimbări politice radicale. Setul de valori profesat de media populaţiei, acela ce dădea personalitate şi confort social oraşului, s-a dizolvat sub presiunea mutaţiilor demografice foarte rapide. Atracţia exercitată de Timişoara īn ultimul deceniu şi jumătate se explică pe de-o parte prin aceea că aici s-a petrecut cel dintīi pas important al răsturnării dictaturii, pe de alta, prin aceea că fiecare locuitor al Romāniei a aflat că īn acest oraş īntotdeauna s-a trăit mai bine decīt īn restul ţării. La fel de adevărat este că s-au făcut simţite şi presiunile politice īn vederea schimbării structurii sociale a Timişoarei.

Populaţia Timişoarei anului 2005 este diferită chiar şi comparativ cu aceea ce a iniţiat revoltele Romāniei din decembrie 1989. Aşezarea unor noi locuitori veniţi din diverse regiuni ale ţării şi, deci, noua structură demografică nu a creat conflicte culturale majore, cu toate că administraţiile locale se confruntă cu destule comportamente agresive faţă de bunul public. Noii veniţi sīnt adesea neiniţiaţi īn privinţa istoriei, arhitecturii şi a bunurilor comune ale oraşului; nu īntotdeauna manifestă curiozitate pentru frumuseţile ataşante ale Banatului Timişoarei şi pentru diversitatea culturală moştenită de la locuitorii de altădată ai acestui loc geografic şi spiritual al Romāniei. Discontinuităţile comparativ cu deceniile precedente sīnt identificabile īn nerespectarea regulilor de coabitare, īn limbajele agresive sau, mai rar, īn sloganurile cu iz şovin22. Ele arată, alături de lucrurile bune păstrate, geneza unei faţete necunoscute a Timişoarei contemporane.

Competiţia este foarte aspră şi adeseori lipsită de corectitudine. Ea este generată mai ales de noii veniţi ce aleargă pentru cīşigarea de locuri de muncă īn toate sectoarele, dar şi a poziţiilor din vīrful instituţiilor. Această categorie manifestă o intoleranţă tributară culturilor regionale din care provine. Deşi străine locului, civismului şi moştenirilor istorice plurale ale Timişoarei, amintitele contramodele au īnceput să se impună. Ceea ce asigură īncă un oarecare echilibru social este faptul că noile elite de provenienţă din Banat (sau din localităţi ale Transilvaniei şi Partium-ului, limitrofe Banatului) au o anumită pondere īn viaţa oraşului şi mai reprezintă un reper de conduită şi de stabilitate. De aici şi iluzia mai vechilor timişoreni că lucrurile nu s-au schimbat īn sens major, că elementele de bază ale oraşului supravieţuiesc şi că doar centralismul este singurul vinovat de dezacordurile sociale, de ineficienţa instituţiilor statale ori de dezordinea organizaţională şi absenţa proiectelor ce vizează refacerea şi integrarea europeană a oraşului. 

Trebuie să spun că romānizarea grabnică din ultimii ani a oraşului a fost una de natură politică. Ocazional, s-a manifestat un interes formal pentru conservarea valorilor patrimoniale diverse şi pentru promovarea unei pedagogii multiculturale la nivel de masă. Cu tonalităţi diferite de la partid la partid, naţionalismul a rămas manifest īn toate grupările politice romāneşti. Fenomenul romānizării l-am identificat urmărind programele de predare a istoriei īn licee şi universităţi, precum şi acelea de predare a literaturii. Manualele sīnt uniforme la scară naţională, regiunea şi oraşul nefiind prezente cu informaţiile ce particularizează existenţa lor istorică şi culturală. Cīt priveşte profilul teologic, toate facultăţile din regiune (de la Timişoara, Arad şi Caransebeş) reflectă doar preocuparea pentru existenţa cultului ortodox, deşi există şi multe alte instituţii de cult ce probează existenţa diversităţii religioase, ele fiind relativ importante şi din punct de vedere numeric, ca de exemplu acelea romano-catolice, greco-catolice şi neoprotestante.

Din perspectiva mai sus invocată se poate discuta şi despre o anume degradarea galopantă a monumentelor arhitecturale provenind din epocile habsburgică şi austro-ungară, de nepăsarea faţă de patrimoniul muzeal, arhivistic şi biblioteconomic. Sīnt destule exemple ce dau socoteală mai ales despre imposibilitatea gestionării locale a lucrurilor pe fondul practicării centralismului. Pierderea memoriei istorice locale se observă īn ignorarea vechilor denumiri de străzi şi instituţii, īn opţiunile aleatorii privind rebotezarea marilor bulevarde, īn refuzul tacit al rememorării unui segment reprezentativ al personalităţilor de limbă germană, maghiară, sīrbă, al acelora de provenienţă evreiască şi a figurilor marcante de episcopi romano-catolici şi rabini, scriitori, istorici, ziarişti, medici şi ingineri.

Banatul şi Timişoara erei multilingve şi multiculturale se conservă doar pentru o minoritate a locuitorilor. Sīnt intelectuali ce consideră că fiecare individ īşi are propria sa raportare la istoria oraşului, aşa cum īşi are propria sa īnţelegere a revoltelor din 1989.  Ceea ce nu este nici corect şi nici productiv pentru o pedagogie socială īn care redefinirea valorilor este mai mult decīt necesară ca urmare a două regimuri politice exclusiviste. Pentru ca să īnţelegem mai bine lucrurile şi pentru ca să nu falsificăm conceptele – există o modă īn a vorbi despre dimensiunea multiculturală a oraşului īn cunoaşterii acestuia -, dovada acceptării şi profesării multiculturalismului este profesarea limbilor ce au marcat destinul oraşului modern: germana, maghiara şi romāna; asumarea simbolurilor şi istoriilor multiconfesionale ca fiind ale noastre, ale locuitorilor de astăzi ce moştenesc şi administrează īn cunoştinţă de cauză valorile plurale ale trecutului; toleranţa şi politica recunoaşterii particularităţilor ce formează diversitatea cultural-confesională pe de-o parte, unitatea de aspiraţii a societăţii civile pe de alta. 

Or, o analiză mai atentă arată că monumentele ridicate după 1918 comemorează prioritar istoria romānilor şi nu probează īndeajuns rostul cunoaşterii istoriei locale. Au supravieţuit timpului un număr de exemple ce evocă cel mult fragmentar trecutul minorităţilor de orice fel. Comemorarea ori conservarea lumii vechi plurilingve şi multiconfesionale se datorează mai ales instituţiilor reprezentative ale comunităţilor minoritare. Aşa se face că numele polihistorului Francesco Griselini, al guvernatorului Claudiu Florimond Merci, al matematicianului Bolyai Jįnos, al scriitorului Adam Müller Guttenbrunn, al episcopului Augustin Pacha sīnt īncă referinţe pe frontispiciul unor clădiri ori denumesc o stradelă centrală. Monumentele nu amintesc nici ele īndeajuns trecutul plural, deşi moştenirile sīnt copleşitoare ca varietate. Statuile unor personalităţi nu reflectă nici ele īn mod echilibrat componenţa şi spiritul originar al oraşului modern. Pe de altă parte, sīnt nume de şcoli precum Vlad Ţepeş inducīnd un mesaj ce abia maschează preocupări excesive de ideologizare a trecutului. Ele sīnt practicate de unii dintre noii directori ai īnvăţămīntului local, indicīnd un mod de a fi patriot īn sensul discursului lui Ceauşescu. Asemenea tendinţe fac serioase concesii monoculturalismului īn detrimentul cunoaşterii obiective a trecutului Timişoarei.

Īn pofida schimbărilor amintite, resursele naturale, poziţia geografică, īncă prezenta multi- şi interculturalitate sau multiconfesionalitatea Banatului Timişoarei, numeroasele şi admirabilele iniţiative private, investiţiile germane, franceze, austriece, maghiare şi preferinţa unor grupuri semnificative de italieni de a fi prezente permanent īn viaţa industrială şi comercială a oraşului şi a zonei, sugerează faptul dialogul pe tema descentralizării administraţiei şi pe tema integrării Romāniei a rămas unul foarte important. Pentru ca Timişoara să devină un posibil model al Romāniei, ea trebuie să evite discursul radical. Ceea ce nu este deloc simplu īn acest moment. Tot atīt de adevărat este că va fi nevoie de o pedagogie la scară naţională, una prin care să fie īnţeleasă exact ideea descentralizării, să fie demontate miturile unicităţii şi să fie depăşite complexele de inferioritate vs. superioritate din bagajul cultural al romānilor.

Geneza alternativei de gīndire la ceea poate să spună lumii Timişoara de astăzi este legată de noile produse culturale, de dezbaterile de idei şi mai ales de procesul educativ tolerant şi deschis spre cunoaştere. Şi pentru că nu economia face politica, am să spun că şansa Timişoarei de a juca rolul administrativ complementar atribuţiilor Bucureştiului ori centrelor euroregionale precum Szeged-ul, este legată de formularea unui ideal politic īn care să se regăsească diferitele segmente ale societăţii. Altfel, Timişoara de mīine nu va mai putea profita de moştenirile sale fecunde, adică, nu va fi capabilă să uzeze de codurile culturale multiple ale timpurilor apuse aşa cum o făcuse ultima oară cu ocazia revoltei civico-politice din 1989. Totuşi, īn temeiul trecutului, īntrevăd că Timişoara poate deveni o poartă spre Europa a romānilor şi a zonelor centrale şi de sud-est ale continentului. Asociată cu īnvecinatele Szeged şi Novi-Sad, Timişoara va putea colabora intens cu aceste oraşe īn cadrul unor viitoare euroregiuni viabile şi chiar va avea cīştig de cauză īn temeiul geografiei sale. Oraşul are īnsă mare nevoie de o reformă profundă a īnvăţămīntului şi de autentice şi stabile elite culturale, politice şi profesionale (o mare parte a părăsit oraşul īn căutarea unor locuri de muncă mai bine plătite īn Occident) care să-l facă atractiv şi să-l introducă īn competiţia valorilor zonale şi continentale. 

 

 

 

NOTE

 

  1. Gusztav Thirring (ed.), A magyar vįrosok statisztikai evkönyve (Statistisches Jahrbuch der ungarischen Städte), Budapest, 1912, pp. 525-526. Pentru contextualizare vezi şi Ilona Sįrmįny-Parsons, Die Rahmenbedingungen für “die Moderne” in den ungarischen Provinzstädten um die Jahrhundertwende, in Andrei Corbea-Hoişie, Jacques Le Rider (Hrsg.) Metropole und Provinzen in Altösterreich, Polirom-Böhlau, Iaşi-Wien, 1996, p.201, nota 50. Autoarea arată evoluţia īn mod comparativ a oraşelor care făceau parte din administraţia ungară īnainte de primul război şi īn care, alături de dezvoltarea economică, emanciparea socială, afirmarea culturală şi civică, o problemă sensibilă rămăsese aceea a naţionalităţilor. Chiar şi īn oraşele īn care dominantă era o populaţie mixtă, tendinţele de maghiarizare fuseseră evidente, răspīndirea limbii fiind un deziderat al unora dintre asociaţiile īnfiinţate īn acest scop şi la Bratislava sau Timişoara. A se consulta şi articolul lui Zoltįn Szįsz, “Manchester-ul ungar”. Dezvoltarea Timişoarei moderne, īn vol. Transilvania văzută īn publicistica istorică maghiară. Momente din istoria Transilvaniei apărute īn revista História, Editura Pro Print, Miercurea Ciuc, 1999, pp. 240-250. Şi aici sīnt evidenţiate dezvoltarea economică spectaculoasă, precum şi preocupare deosebită pentru problemele sociale ale autorităţilor locale. “Timişoara era o excepţie nu doar pentru că aici a fost unul dintre leagănele mişcării muncitoreşti din Ungaria, dar şi pentru că autorităţile au fost suficient de atente la chestiuni sociale, dispunīnd pentru aceasta de nişte bani, dar mai ales de spirit de iniţiativă. Dorinţa de a ajuta nu făcea o diferenţă netă īntre <cetăţeni> şi muncitori“. Cf. l.c. p. 249.  
  2. Cf. Zoltįn Szįsz, l.c., p. 250. Pentru detalii socio-culturale, vezi Victor Neumann, Identités multiples dans l’Europe des Regions. L’ Interculturalité du Banat, Traduit du roumain par Maria Ţenchea, Hestia, Timişoara, 1997, pp. 23-32 şi 33-40. Unii dintre colegii mei au comparat Timişoara acelui timp cu Trieste, Cracovia, Lvov, Kosice. Vezi īn acest sens, Adriana Babeţi, Timişoara-Bucureşti. Culturi complementare. De ce versus?, text prezentat cu ocazia dezbaterii publice organizată de „Evenimentul Zilei. Ediţia de Vest” sub titlul: Axa Timişoara-Bucureşti, Expovest, Timişoara, 16 decembrie 2005.
  3. Idem, Neam, Popor sau Naţiune. Despre identităţile politice europene, Curtea Veche, Bucureşti, 2005. Cf. cap. “Volk” (Popor) şi „Sprache” (Limbă) īn gīndirea lui Herder. Teoria speculativă a etnonaţiunii, pp. 47-84.
  4. Idem, Ideologie şi fantasmagorie. Perspective comparative asupra istoriei gīndirii politice īn Europa est-centrală, Polirom, Iaşi, 2001;  vezi capitolul Divergenţe confesionale. Greco catolici şi ortodocşi īn Romānia contemporană (1948-1999), pp. 134-148, unde am arătat că şi astăzi Timişoara probează o mai bună coabitare şi toleranţă religioasă īntre cultele religioase romāneşti decīt īn alte regiuni ale Romāniei. 
  5. Idem, Istoria evreilor din Banat. O mărturie a multi şi interculturalităţii Europei central-orientale, Atlas, Bucureşti, 1999 (ediţia engleză, History of the Jews of Banat Region, The Goldstein-Goren Centre for the History of the Jews in Romania, University of Bucharest Publishing House, 2005). 
  6. Keith Hitchins, Romania 1866-1947, Clarendon Press, Oxford, 1994; (cf. ediţia romānă, Humanitas, 1996, p. 176 şi pp. 186-203); Tom Gallagher, Theft of a nation. Romania since Communism, C. Horst&Co., 2004 (cf. ediţia romānă, Humanitas, 2004, pp. 35-40 şi 40-42).
  7. Cea mai recentă dezbatere publică pe această temă organizată de „Evenimentul Zilei. Ediţia de Vest” sub titlul: Axa Timişoara-Bucureşti, Expovest, Timişoara, 16 decembrie 2005. Cf. „Evenimentul zilei. Ediţia de Vest”, nr.4306, 16 decembrie, p. II. Vezi şi Nicoleta Chiru, Revoluţia administrativă porneşte de la Timişoara, „Evenimentul Zilei” (ediţia a II-a), nr.4307, 17 decembrie, p.2.
  8. Dennis Deletant, Romānia sub regimul comunist (Romania under communist rule), Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997.
  9. Miodrag Milin, Timişoara 15-21 decembrie 1989, Editura autorului, Timişoara, 1990, pp. 11-35. Cf. şi Idem,  Azi īn Timişoara, mīine-n toată ţara (Crīmpeie din revoluţia trăită), īn volumul  Timişoara 16-22 decembrie 1989 (culegere de texte despre evenimentele de la Timişoara din decembrie 1989), Editura Facla, Timişoara, 1990, pp. 45-78.
  10. Mandics György, La vest de Doja, īn volumul Timişoara 16-22 decembrie 1989 (culegere de texte despre evenimentele de la Timişoara din decembrie 1989), Editura Facla, Timişoara, 1990, pp. 79-84. Cu privire la impresionanta solidaritate a cetăţenilor Timişoarei, vezi şi mărturia lui Tökés īn Titus Suciu, Reportaj cu sufletul la gură, Editura Facla, Timişoara, 1990, pp.10-17.
  11. Vezi Timişoara īn Arhivele Europei Libere. 17-20 decembrie 1989, Coordonator Miodrag Milin, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1999, pp.55-56. Telegrama Agenţiei Reuter trimisă din Budapesta. 
  12. Ibidem, pp. 60-61, Human Chain Protecting Clergyman Turns into Mass Protest. 
  13. Ibidem, pp. 151-152, Intro (Ştiri din) Romania şi pp. 154-155, White House Condemns Romanian Use of Force.
  14. Ibidem,  pp.151-152.
  15. Flamen in Temeschburg, īn “Frankfurter Allgemeine Zeitung”, 19 decembrie 1989.  Vezi şi articolul lui George Paul Hefty, Unruhe in einem drangsalierten Land – Das Ceausescu-Regime hat den Rumänen viele Opfer auferlegt, īn “Frankfurter Allgemeine Zeitung”, 19 decembrie 1989.
  16. Andrei Pleşu, Prefaţă la Wolf Lepenies, Ascensiunea şi declinul intelectualilor īn Europa (titlul original: Ascesa e declino degli intellettuali in Europa, Gius. Laterza&Figli, Roma/Bari, 1992), Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2005, p. 10.
  17.  Ivan Evseev, Revoluţia din Timişoara ca depăşire a sinelui,  īn volumul Timişoara 16-22 decembrie, 1989, Editura Facla, Timişoara, 1990, pp. 26-44. Pentru citat, p. 27.
  18. Pentru premisele revoltei de la Timişoara, vezi Victor Neumann, Die bürgerliche Kultur in Siebenbürgen und im Banat: Die Rolle Temeswars in den politischen Umgestaltungsprozessen vom Dezember 1989, īn “Halbjahresschrift für südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik”, Heft Nr.1, 1999, pp. 38-51. 
  19. Este aceasta una din posibilele explicaţii ale faptului că rolul de diriguitori şi de admnistratori ai statului post-ceauşist a revenit eşalonului secund al clasei politice comuniste. Īn tranziţia confuză de la Bucureşti ce a urmat revoltei spontane de la Timişoara, comuniştii reformişti păreau să fie singurii capabili să guverneze ţara. Pentru poziţia lui I. Savu vezi Titus Suciu, Reportaj cu sufletul la gură, p.216. Pentru aşezarea īn contextul politic al timpului şi pentru mai complexa īnţelegere a fenomenului vezi interpretarea dată revoltelor din 1989 de către Silviu Brucan, De la capitalism la socioalism şi retur. O biografie īntre două revoluţii, Editura Nemira, Bucureşti, 1998. Fost redactor şef al principalului cotidian comunist, Scānteia, fost ambasador al Romāniei socialiste īn SUA, Silviu Brucan a fost implicat īn schimbarea regimului lui Nicoale Ceauşescu şi īn preluarea puterii politice de către grupul comunist-reformist. Din 1990 şi pīnă astăzi el este unul unul dintre cei mai importanţi analişti ai scenei politice din Romānia, avīnd săptămīnal o emisiune pe canalul de televiziune ProTV din Bucureşti. 
  20. Cf. Timişoara 16-22 decembrie 1989 (culegere de texte despre evenimentele de la Timişoara din decembrie 1989), Editura Facla, Timişoara, 1990; Mariana Conovici, E un īnceput īn tot sfīrşitul... Culegere selectivă din programele radiodifuzate īn zilele de 17-25 decembrie 1989, Societatea Romānă de Radiodifuziune, Secţia de istorie orală, Bucureşti, 1998.  Timişoara īn Arhivele Europei Libere. 17-20 decembrie 1989, Coordonator Miodrag Milin, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1999; Procesul de la Timişoara. Ediţie Miodrag Milin, Vol. I-III, Muzeul Memorialul Revoluţiei, Timişoara, 2004-2005.
  21. Victor Neumann, Ideologie şi fantasmagorie. Perspective comparative asupra istoriei gīndirii politice īn Europa est-centrală, Polirom, Iaşi, 2001, cf capitolul Schimbările poolitice din Romānia anului 1989. Aspiraţii contradictorii pe fondul interferenţei valorilor central, -sud-est şi est europene, pp. 175-197.
  22. Vezi, de exemplu, zvasticile desenate pe zidurile unora dintre palatele centrale ale oraşului, pe statui, īn parcuri şi chiar īn incinta unor instituţii de cultură. Directorul Teatrului Naţional Timişoara, Adriana Maria Hausvater, a semnalat īntr-o conferinţă de presă din 20 decembrie 2005 desenarea unui şir īntreg de zvastici pe coridoarele instituţiei. 

 

 


hjs-online, 12/2007 -12/2010

Zurück / Back / Inapoi: Halbjahresschrift


4. 12. 2010

 

 


 

 

 

 [1] Iatå procesul verbal al convorbirii telefonice din noaptea de duminicå spre luni, 17-18 decembrie 1989 cu timisoreanul Dan Avramescu:

(Stabilesc legåtura cu o persoanå din Timisoara - Dan Avramescu - W.T.- pe care o pot īnregistra doar fragmentar din cauza unor zgomote care īngreuneazå receptarea):

Aici e dezastru. In Piata Libertåtii e demonstratie. 3 pīnå la 400 de demons­tranti morti. Dezastru. Mitraliere, am­fibii, tancuri. S-a tras direct īn po­pulatie. Azi (interlocutorul meu se re­ferå la ziua de duminicå) au fost mai multi decīt ieri. Trebuie så vå spun, trebuie så spun ce se-ntīmplå īn tara asta. Am våzut oameni morti. Am stat līngå ei. I-au īmpuscat. Trebuie så se afle ce-i īn tara asta. ( Sfīrsitul convorbirii telefonice.)

(Am citat textul dupå Convorbiri lite­rare nr. 29/ septembrie 1990)